Bearman - one to remember

Bearman este a saptea cursa xTRI pentru mine. 

Am gasit-o pe net, si mi-a placut instant numele. Apoi, formatul si locatia. 

Cursa se desfasoara in Pirinei. Ca in orice alta cursa din Franta, bicicleta este piesa de rezistenta. Francezii sunt maestri la aceasta proba, doar au in curte Alpii si Pirineii.

Anul trecut am facut Embrunman, o cursa mai "mixta", adica se da xTRI, dar alergarea este mai pe drum/asfalt, pentru ca doresc sa aiba multi participanti. 

Bearman este xTRI pur. Poate cea mai frumoasa cursa din circuit...cel putin asa am simtit-o eu, m-am bucurat de fiecare moment din ea. 

Formatul ei m-a intrigat, cu toate ca a adaugat un plus de dificultate in logistica. Regulile spun ca nu ai voie sa beneficiezi de nici un ajutor din exterior, dar ai voie sa ai bani la tine pentru a-ti procura apa sau mancare pe traseul de bicicleta. Asta inseamna ca toata nutritia specifica o cam cari pe tine (geluri/batoane carbo/bautura).

Am decis sa ma inscriu la ea prin Martie. Stiam ce inseamna un traseu de bicicleta de 180km cu peste 4000m diferenta de nivel, asa ca m-am gandit un pic daca pot suporta si un maraton montan dupa, de inca vreo 2700m diferenta.

Si cine nu doreste o provocare noua? Haha...

Anul acesta am fost la mai multe ture de bicicleta, atat prin tara, cat afara. Mallorca si Franta (Alpii si Pirineii). In Franta am fugarit dupa baietii din Turul Frantei, cu tot familionul. A fost superb, sa vezi show-ul ala pe viu, super oamenii aia pe biciclete. Mentalitati diferite, popoare mult mai avansate ca noi (mentalitati si stil de viata) si locuri incredibile.

M-am suit cu bicla pe Alpe D`Huez, Col D`Izoard, Col du Turmalet, Mont Ventoux, Col du Granon, Col du Galibier, Col du Telegraphe si altele...un adevarat festin, pentru cineva pasionat de ciclism.

Tot pentru Bearman am cam busit si concediul din Mallorca. Alina/fetele la plaja, eu pe antrenamente. 

Acasa am mai bagat Transalpina de cateva ori, Transbucegi-ul si alte ture de munte de pe la noi. Iar in Mallorca am suit Sa Calobra, una dintre cele mai misto urcari din lume. 

Deci pe bicicleta, inaintea cursei, eram doctor. Cu inotul stateam bine, a bagat Flabio destul inot vara asta in mine. Iar despre alergarea montana, aici un pic am avut emotii, pentru ca nu am avut cum sa bag atatea ture montane, pe cat mi-as fi dorit. Dar am reusit cateva, in urma carora s-a lasat cu febra musculara la picioare si la spate, de la cararea rucsacului de hidratare/nutritie.

Blonda, din pacate, pentru prima oara in istoria xTRI-urilor mele, nu a putut sa ma insoteasca. Noua ei companie si-a dorit-o la un team-meeting in Atena, de unde era foarte complicat sa ajunga in aceeasi zi in care il termina, la cursa mea. 

Deci, si pentru ca ea nu a putut sa vina, dar si pentru ca nu aveam nevoie de suport extern, am decis sa merg mai departe cu participarea la cursa. 

Adi, insa, a fost cu mine. Are multa experienta pe zona de suport, a fost cu mine si la Swissman si Icon. Am inchiriat masina si cazare pentru amandoi si de la aterizarea in Barcelona joi dimineata, pana la plecarea de luni dimineata am fost impreuna. 

E frumos sa ai pe cineva cu care sa impartasesti experientele. Nici el nu mai fusese prin zona aia a Pirineilor, asa ca am explorat-o impreuna cu masina, cu o zi inaintea cursei. Doar prima urcare. Dificila, mai ales pe ultimii 10km, dintr-un total de 46.

Au fost 6 urcari in cursa, iar prima promitea un show pe cinste. 

Noaptea dinaintea cursei nu conteaza pentru mine. Intotdeauna dorm putin spre foarte putin, din cauze diferite - emotii, trezit devreme, etc. Foarte importante sunt insa cele 2 nopti dinaintea acesteia, atunci incerc sa incarc organismul cu odihna si nutritie adecvate. Si aici a functionat, deci am dormit bine si mancat bine. 

In seara dinaintea cursei am vrut sa probez tricoul de bicicleta pe care il aveam de acasa, adica sa vad ce mancare pot pune in buzunarele din spate, pentru ca restul sa-l car pe bicicleta. Si surpriza, nu mai avea fermoarul, probabil masina de uscat rufele l-a smuls si uite-asa nu aveam eu tricou de cursa la 10 noaptea. 

Am plecat impreuna cu Adi spre sala unde facusem mai devreme inregistrarea la cursa, poate mai e cineva si pot cumpara un astfel de tricou. Si ca un facut, mai era acolo doar tipa care se ocupa de organizare. Mi-a dat cu zambetul pe buze un tricou de finisher (care din intamplare era pentru bicicleta) si mi-a spus ca sunt obligat acum sa termin cursa, ca sa-l si castig. A contat in economia zilei urmatoare si aceasta intamplare. A fost providenta ca mi-a dat prin cap sa-l pun pe mine. Altfel nu stiam ca nu am tricou de bicicleta si as fi dat in benga a doua zi cand as fi aflat.

Asa cum mi-am dat seama la 4 dimineata, cand oranduiam lucrurile pentru inot/bicla in tranzitie, ca mi-am uitat ciorapii de bicla la hotel. Pana am apucat eu sa inot jumatate din traseu, Adi a dat o fuga pana la hotel si mi i-a adus, iar cu ajutorul unui tip din organizare, i-a plasat in pantofii de bicla. Am imbatranit...

Inotul a inceput pe noapte. 4 ture de lac, intr-un peisaj superb. Un lac mic, de munte...de la sat. Apa calda, concurenti putini...si o atmosfera feerica la start. Niste lumini atintite pe apa, atat cat sa se vada ceva. 

Apropo de concurenti, cifrele cursei au fost astea - 82 inscrisi, 24 nu s-au prezentat la start (e genul de cursa la care mai bine nu te prezinti, daca stii ca nu te-ai pregatit sau ai ceva care sa nu te duca la 100% din potentialul de cursa). Apoi 14 nu au terminat bicicleta, si inca 2 nu au terminat alergarea. Dintr-un total de 42 finisheri, am iesit pe locul 20. Decent, conform standardelor mele. 

Inotul nu a pus probleme. Cam intr-o ora am terminat cele 4 ture, aprox 3.3km. Tranzitia a mers calm, cu operatiunea cea mai importanta - sa-mi pun benzile pe glezna, asta pentru ca mi-am scrantit-o (pentru a mia oara) cu vreo 3 saptamani in urma, in Herastrau. 

Apoi m-am suit pe bicicleta, cu gandul sa ma bucur de toata ziua ce urma. Si asa a si fost. Aveam un program de nutritie bine pus la punct, cu bautura izotonica, geluri si batoane la fiecare 15 minute. 

Nu degeaba am strans aproape 10 ani de triatloane. M-am simtit pregatit de la inceputul cursei. E important sa stii ca faci un lucru pentru care simti ca esti confortabil.

In Franta am mai concurat. Este tara mea preferata. Oameni pregatiti, iar nivelul de competitivitate maxim. Au si unde sa se joace...Alpi si Pirinei. In Alpi am mai fost, in Pirinei nu.

 

Alpii sunt lungi si inalti, Pirineii intortocheati, mai scunzi, dar abrupti. Overall, bicicleta mult mai tehnica si obositoare aici. Cei 4.500m diferenta de nivel m-au intrebuintat bine. 

Diferenta fata de cursele anterioare sta in suport. Aici nu am avut voie sa beneficiez de suport extern. In schimb, am avut bani la mine, sa-mi cumpar de pe drum apa si mancare suplimentara. Pentru ca ei nu au dat nimic. Mi-am luat un sandwich pe la jumatatea bicicletei, si o scoverga (da, da!) de la o bulangerie de pe drum, la sfarsitul bicicletei. 

Au fost 6 urcari, adica 6 varfuri de escaladat. Cu pante de la 6%, pana la 20%. Coborari tehnice, curbe sharp si asfalt mai valurit decat in Alpi. Adica si mai prost, pe alocuri cu gauri. Nici o problema pentru mine si BMC-ul meu, asa ca am terminat cele 8h de bicicleta fara evenimente neplacute. M-am bucurat ca am terminat-o pe lumina, altfel ar fi trebuit sa pun lanterne pe bicicleta si nu aveam...

Tranzitia de alergare a fost foarte prietenoasa. Un feeling placut, o satisfactie enorma ca ma pot bucura de cursa si dupa 10 ore. Aveam timp destul. Lumina afara, cel putin pentru prima tura. Adi era prin preajma, i-am facut semn ca sunt ok. Mi-a strecurat si vreo 2 sandwich-uri, care au fost de aur. 

In ultimul kilometru de bicla, am oprit la o bulangerie si luat o scoverga. Geniala, cu zahar....a intrat perfect. La fel si sandwich-urile lui Adi, cu cascaval si sunca...

In fuga, a zis ca ia o pizza si bere pentru noaptea, in camera. Sigur o sa am foamea in gat. 

Am plecat la prima tura de alergare pregatit. Stiam ca sunt 7km de urcare, urmati de 14 plat/coborare. Totul pe munte, deci inca erau semne de intrebare. Urcarea destul de naspa, pe o rocarie cu radacini si f abrupta. Cam 1.5k am facut pe ea. Apoi un plat nu foarte placut nici el pe sus, cam 2km. 

Coborarea prin padure pe forestier si asfalt (ultimii 3km). Am facut-o in alergare, ca n-aveam crampe si ma simteam bine. La inceputul coborarii prin padure, in singurul punct de hidratare din niste bidoane cu apa aflate pe capota unui Land Rover (cam cu 10km inainte de tranzitie/tura 2) m-a ajuns primul concurent din urma. Era pe a 2a tura. Cam terminat si a baut o tona de apa. Dar nu avea nimic pe spate, nu tu rucsac de hidratare sau alte chestii de pus chestii in ele. 

Am fugit, l-am lasat la masina, se adapa inca. M-a ajuns peste vreo 3km. Si d-acolo socotelile....daca primul ajungea la finish cu 3-4h inaintea mea, pe inserate....inseamna ca eram bine de tot. 

Alergarea am facut-o in totalitate solitar. Nimeni prin jur, doar semne care sa ma asigure ca sunt pe traseul bun. Din cand in cand cate un voluntar plasat sa-mi arate directia, intr-o rascruce. Totul era pe placul meu. Munte, padure, urcare, coborare.....natura in toata splendoarea ei. 

Am avut al doilea moment de epuizare la terminarea primei ture (primul a fost bineinteles la bicla). Am ajuns la punctul de tranzitie pe intuneric, si m-a luat un sentiment ca nu mai are rost sa termin, ca e tarziu si poate revin la anul. 

Am insa o regula. Intotdeauna cand vreau sa renunt, ma asez jos si ma odihnesc un pic. Si de fiecare data imi revin, ma imbarbatez, poate bag o lacrima ceva si ii dau drumul sa termin treaba. Nici acum n-a fost altfel. In sala de tranzitie mai erau si alti concurenti, spre surpriza mea, d-abia veniti de la bicla. 

Aveam o tura in fata lor....pe care macar o facusem pe lumina, asa ca stiam drumul. 

Tura 2 mi-a luat fix cu o ora in plus fata de prima - 4h. Aveam o lanterna frontala cam de kko, nu vedeam prea bine la ea. Si totul era in bezna...asa ca dupa vreo cateva calcaturi strambe, am decis ca alergarea pe zona de drum forestier e prea periculoasa pt glezna mea sucita si obosita. 

Urcarea prin rocaraie nu a pus probleme, iar o discutie mica cu tipul aflat la punctul de control din capul ei m-a montat si mai bine. Erau mai multi concurenti pe traseu in fata mea, le vedeam frontalele. El mi-a spus ca sunt pe prima tura, asa ca sa fiu fericit....Era cam ora 22.30, iar cut-off-ul era la 4.30AM. Eu mai aveam 1.5-2h de cursa, dupa calculele mele. Nu socotisem c-o sa merg pe forestier, deci s-a mai lungit cu vreo ora.

Ca de obicei, ultimii kilometri sunt agonizanti. Tarziu, noapte, singuratate, toate semnele succesului. Altfel n-as fi fost aici. 

Linia de finish, batand clopotul, cu Adi zambitor p-acolo, am simtit acea eliberare psihica enorma, ca am reusit sa o fac si p-asta. 

Michelle, organizatoarea, m-a imbratisat spunandu-mi ca sunt un Bearman. I`m like an Ironman, doar ca in alt tip de cursa. 

Cand ma imbratisa, i-am adus aminte ca mi-am indeplinit si eu promisiunea - sa termin cursa - pentru ca mi-a dat tricoul de bicicleta cu o seara inainte.

Bearman e in top la dificultate de cursa, la egalitate cu Celtman. Celtman pentru apa rece si vremea cainoasa, Bearman pt diferenta de nivel. Si pentru ca sunt oameni seriosi, au si o varianta mai misto a cursei, o numes ei 8848. Adica o cursa cu 8848m diferenta de nivel (in comparatie cu 6500m in varianta actuala). 

8848 este accesibila doar pentru finisher-ii Bearman. Daca la anul nu gasesc altceva, m-as baga :)

Mi-a placut festivitatea de premiere, parca in familie...si parca m-as intoarce pt episodul 2.

 

MPC 2019 - ma intorc acolo in fiecare an, dar de ce a trebuit sa fie o tragedie acum?

M-am uitat pe posturile trecute sperand sa mai gasesc vreunul despre MPC. Si l-am gasit, este despre editia din 2011, primul din seria de 10 pe care mi-as dori sa o realizez.

Anul asta a fost al 9-lea. Pentru mine este un eveniment special din an, cu multe experiente acumulate de-a lungul celor 9 editii.
Am evoluat de la setarea timpilor si incercarea de a-i realiza la pura placere de a cutreiera muntele in cea mai pura forma a lui. Dar nu cred ca poti sari etapele intermediare. Doar ieri ce am auzit concurenti la start facandu-si planuri de tras la timp, unii dintre ei necunoscand traseul sau nepasandu-le de vreme.

Acest post nu va fi despre experienta mea la MPC editia 2019.

Maratonul a crescut organic, in cele 14 editii. In 2011 cred ca erau sub 200 oameni la start, pe cand ieri suma vehiculata era prin jurul a 850 participanti. Dar o data cu cresterea acestui numar, creste si complexitatea evenimentului.

Din pacate, iesi s-a intamplat si un eveniment tragic, anume moartea a 2 participanti.
Ei se aflau pe traseu in spatele meu, din aceasta cauza cred ca am aflat de abia la finish despre asta.

E un eveniment regretabil, dar care ne aduce aminte ca maratoanele montane vin si cu un grad sporit de periculozitate. Si cred ca din aceasta cauza trebuie ca orice participant sa aiba o atentie sporita pe traseu, care de departe sa vina inaintea oricarui target de timp.

Am vazut ieri pe portiunea de coborare din creasta in plutonul meu indivizi (in principal barbati) care, cu toate ca li se spusese la sedinta tehnica sa nu incerce sa coboare pe langa franghii pentru ca vor fi descalificati, ei tot se aruncau pe stanci incercand sa castige cateva locuri. Asta pentru ca lumea pe acolo mergea mai incet, din cauza stancilor umede.

Cine a facut macar o data Maratonul Pietrei Craiului stie cat de periculoasa este iesirea in creasta si coborarea apoi spre Marele Grohotis. Pentru a contracara gradul de periculozitate, organizatorii au pus acolo franghii de care sa te sprijini in coborare. Si chiar ajuta.

Ieri conditiile au fost mai speciale, nu doar in zona aia, dar mai ales acolo. Din cauza ploilor cazute cu o zi inainte stancile erau umede si pline de pamant. Se pare ca acolo au avut loc cele 2 evenimente tragice.
Stancile umede si coborarile in padure pe radacinile ude au fost cosmarul cursei, m-am simtit ca pe un patinoar.

Peste tot in acea zona erau salvamontisti care ne indrumau pe unde si cand s-o luam pe sfori. Cred ca a fost editia cu cea mai mare desfasurare de forte organizatorice. 

Participantilor li s-a spus sa aiba la ei pantofi profilati pentru trail, sa aiba in rucsac suprapantaloni, manusi si caciula si sa fie cu mare bagare de seama pe zonele de stanca si pe radacinile din padure. Doar o mica neatentie, iti fuge piciorul si te poti trezi intr-o situatie nedorita, cu o glezna luxata, un picior fracturat sau chiar mai rau.
Eu ieri m-am dat pe jos de vreo 4 ori, la ultima chiar mi-am prins mana intre stanca si o radacina, rezultand o vanataie si umflare minora a incheieturii.

Nu mi-a venit sa cred cand am auzit vestile la linia de finish. Orice sentiment de implinire s-a spulberat instant. Chiar ma intrebam ce e cu elicopterele ce survolau zona in sus si-n jos. E pacat ca aceasta cursa incredibil de frumoasa sa fie scena unor asemenea evenimente. Faptul ca are zone tehnice cu grad sporit de dificultate ar trebui sa ne faca pe toti sa fim vigilenti la maxim pe traseu.

Stay safe.

"The" Icon - xTri 2019

"The" pentru ca incepand de saptamana trecuta reprezinta etalonul in triatlon pentru mine.

Icon este intr-un fel cursa pentru care m-am pregatit in ultimii 8 ani de triatlon. Este regina curselor de xTri. Circuitul All xTri are doi poli de atractie. Unul este Norseman. Se desfasoara in Eidfjord, (Norvegia) si este locul unde s-a nascut acest fenomen. Este o cursa destul de rapida unde isi dau intalnirea toti atletii de top. Al doilea este Icon, renumit prin dificultatea lui. Icon a intrat in circuitul xTri anul acesta.
Aceste triatloane intr-o comuniune totala cu natura, intr-un fel opusul Ironman.

Ironman inseamna triatlonul pe traseu controlat, cu reguli clare si mii de participanti. Toti aspira la "M-ul" de pe tricou, de pe sapca sau chiar tatuajul pe gamba/gat/brat, in urma terminarii unei curse din circuit.
All xTri este triatlonul din locatii iconice, dar cu un spor de dificultate. Nu stiu daca unul este mai "tare" decat celalalt, cred ca este o chestie de preferinta. Unii oameni se simt in siguranta stiind ca sunt urmariti pas cu pas. Altora le place libertatea, maratonul montan sau apa rece. 
Pentru a intelege din care faci parte, trebuie sa faci din ambele. Eu am optat pentru xTri. Dar am trecut si prin Ironman. Si mi-a placut.

Revenind, Icon se desfasoara in Livigno (Italia), in zona Alpilor, adica "raiul" cicilistilor. Si cum bicicleta este cea mai importanta proba din triatlon, va dati seama ca nu exista alta cursa asemanatoare (sau poate exista, Swissman-ul).

De cand am pus piciorul in Livigno, am ramas cu gura cascata si eu si Alina. Este paradisul celor ca noi. Sport, peisaje superbe si relaxare.
Au piste pentru cursiere, pentru MTB, pentru alergatori si pentru plimbaciosi. Masinile sunt in minoritate, si de multe ori se fac cozi de masini ce asteapta sa treaca pe vreo urcare de un ciclist (sau grup de clclisti). Depasirile mai pot fi din scurt, dar claxonul este interzis cu desavarsire.

M-am antrenat pentru Icon destul. Dupa Celtman (iunie) am avut vreo 2 saptamani de "relaxare activa" si am reinceput antrenamentele.

In Romania e destul de greu sa ai un program de antrenament sustinut. Ca locuitor al Bucurestiului, trebuie sa faci mari eforturi organizatorice pentru a prinde alergari si biciclete montane, sau inot in ape mai reci. Daca nu le faci, adaugi un spor de stress pentru ziua cursei.

Din experienta mea de ani de zile in sport, stiu ca nu exista scurtaturi. Cand ai 2 antrenamente pe zi, pierderea unuia se lasa de obicei cu o carenta in program. Repetarea lui nu prea mai e posibila, deoarece vin celelalte din fata. Iar eu cred cu tarie in existenta unui program de antrenament structurat, astfel incat sa ai progresie si diversitate in pregatire.

Flabio ma ajuta din plin la asta. Planul de antrenament e divers, cu antrenamente specifice pentru cele 3 sporturi, dar si program de forta/sala, stretching si recuperare fizica. Adauga o familie, un serviciu si constructia unei case si mai raman cam vreo 5 minute libere in zi. De luni pana duminica.

2019 este primul an in care mi-am luat 2 curse majore. In perioada dintre Celtman si Icon a trebuit sa fac si antrenamentele, dar sa lucrez si la psihic, destul de zdruncinat dupa experienta aproape traumatizanta din Scotia. Nu pot sa spun ca psihicul l-am simtit total "acolo" pana in ziua cursei. D-abia cu o zi inainte de Icon mi-am dat seama ca sunt 100% pregatit mental.

Ca de obicei, am zburat cu Alina in Italia cu cateva zile inaintea cursei, pentru o mica acomodare.
Vremea se anunta schimbatoare, asa ca am decis sa merg cu Moots-ulica, bicicleta mea de titan. E cea mai versata pe genul asta de curse si nu m-a lasat niciodata la greu. Am pregatit-o special pentru cursa asta cu foi mai mici pe fata si set de pinioane mai mari pe spate.

Cu 2 zile inaintea cursei am facut check-in-ul. Din punctul meu de vedere, este o operatiune pe care e bine sa o faci din timp, astfel incat, daca ceva din kitul obligatoriu de bicicleta/alergare nu e conform cerintelor organizatorilor, sa ai timp sa-l achizitionezi.
Aici verificau si densitatea fibrelor din geaca de ploaie obligatorie pe ultimii 12km de alergare. Plus supra-pantalonii si manusi/caciula.
Din fericire, check-in-ul a mers struna, asa ca ne-am mai linistit un pic. Restul zilei l-am petrecut prin statiune.

In ziua dinaintea cursei imi place sa fac o simulare de triatlon. Un mini triatlon. 15 min inot, 30 bike si 15 alergare. In total 1h. Nimic solicitant, doar pentru a tine muschii in priza.

As puncta doar cele 15 min inot, in care am cam inghetat (mai ales maxilarul). Un deja-vu...
Am vrut sa intru fara costum, desi toti ceilalti intrau cu costumele pe ei. O explicatie ar fi ca am vrut sa vad "pe gol" cat de rece e apa, iar alta pentru ca ai toate sansele sa nu se mai usuce pana a doua zi costumul de inot, iar imbracarea unui costum ud pentru cursa e de evitat.
Deci m-am culcat seara cu o grija in plus. Daca inghet la inot, la fel ca la Celtman? Sa vezi atunci distractie...

Ziua dinaintea cursei e speciala. 90% din incarcarea emotionala se face in aceasta zi. De obicei are loc si sedinta tehnica, unde trebuie atentie marita, astfel incat sa nu mai ai in cursa si stresul logistic.
Am participat si la sedinta (unde nu prea am aflat nimic nou...), dupa care o sesiune de shopping cu Alina si Adi, o cina rapida si hai la somn.

Scularea in ziua cursei la 1.45AM. Te obisnuiesti cu ciudatenia asta. Ironman incepe pe 7AM. xTri la 5AM.
Pana la plecarea din camera (~2.45AM) trebuie sa mananc, sa fac un stretching si sa verific ultimele detalii legate de echipament.
Totul ok, asa ca am plecat pe intuneric de la hotel. Ajungem in 10 min la zona de start, acolo unde e viermuiala mare.
Mi-am luat tracker-ul de GPS si casca de inot, apoi am plecat catre apa.

Am pus bicicleta in zona de tranzitie si ne-am asezat langa un foc, sa ne incalzim un pic pentru ca era destul de frig.

Ca de obicei, apa este rece. Adica sub 15 grade. De la mal de vede un lac negru, din care ies aburi pe o distanta de vreo 100m. Apoi blank! Dispari in neant.

Am blocat mintea pentru ca mi-era frica de inot. Am preferat sa nu imi amintesc prea multe, doar ca sa ma concentrez pe un lucru simplu. O mana in fata celeilalte. Asta voi face timp de vreo ora jumate. Si sa urmez celelalte mingi cu bastonase reflectorizate in ele (pe care ni le-au dat si a trebuit sa le agatam de noi, pentru a nu cumva sa ne pierdem in lacul negru).

A fost cam scary privelistea. Un lac negru si noi pierzandu-ne in el.

Am urmarit filmuletul de la start si cam asa arata. Misto a fost si cu baliza cea mai indepartata, unde trebuia sa intors. Era neagra! Am ridicat capul la vreo 2m de ea si era s-o lovesc. Asta pentru ca vedeam o luminita in departare (asa credeam eu, de fapt era o lanterna mica cu vreo 2 leduri montate pe ea) si nu mai vedeam balonasele plutind pe apa (intorsesera la stanga).

Din fericire, nu mi-a inghetat totul in mine. Astfel ca am reusit sa nu ma opresc de multe ori pe traseu. Doar cat sa-mi recalibrez directia. Pentru mine inotul este extrem de lung. Ma plictisesc groaznic pe parcursul celor 3.8km, mai ales pe un intuneric bezna.
Cand ma apropiam de mal, am vazut o groaza de oameni de suport (imbracati in tricourile portocalii) la iesirea din apa, semn ca nu inotasem rau. Erau destui concurenti in spatele meu. Am terminat inotul in 1h15min si eram multumit.

Alina era si mai multumita ca mine. Dupa experienta de a ma scoate aproape inconstient din apa in Scotia, si ea avea temerile ei. Asa ca ziua a inceput bine.

Am uitat sa mentionez. La sedinta tehnica, cu o zi inainte, ne dadusera atletilor o foita de hartie si un pix pe care sa scriem care sunt cele 2 lucruri de care ne este cel mai frica in timpul cursei. Apoi am impaturit-o si am dat-o suporterului (Alinei), urmand ca ea sa mi-o dea inapoi la poarta de finish si s-o arunc in foc. Un gest ca mi-am depasit temerile si am triumfat.

Cred ca e timpul sa acord cateva momente de atentie echipei mele de suport. Alina a fost la toate cursele cu mine. E parte din fenomen. Nu stiu daca as avea putere sa fac o cursa fara ea. Am trecut prin destule momente dificile impreuna. La Swissman am vomitat de vreo 5 ori la inceputul cursei, ea m-a reparat cu Cola si Snickers. La Celtman am iesit congelat din apa, tot ea m-a incalzit si m-a pus pe bicla. La Icon, cand eram terminat la alergare, mi-a dat apa cu saruri si mi-a spus sa-i dau drumul la treaba.
Deci cred ca relatia noastra e ceva foarte misto. De faza cu sot-sotie am trecut de mult. E partenerul meu atat in viata de acasa, cat si in cea sportiva.
Ne-au apropiat mult cursele astea pentru ca stim cat ne-am chinuit amandoi in ele. Pentru ea, sa te scoli la 2AM, sa conduci un autoturism dupa mine 10h, sa-mi faci terapie si apoi sa mai alergi 10-15km pe munte nu e usor. Nu multi stiu ce inseamna sa fii suporter in xTri. De tine depinde jumatate din cursa. Epuizarea ei e maxima. Am surprins-o si eu intr-un moment la sfarsitul cursei.

Adi e celalalt suporter traditional al meu. A fost cu noi la Swissman, Inferno si Icon. Merge cu Alina in masina si alearga cu mine apoi. Si el ma ajuta enorm, doar suntem prieteni buni. Pacat ca locuieste in Elvetia. E mai bine pentru el, dar mie-mi placea mai mult cand era in Romania si ne antrenam amandoi.


Bicicleta a inceput pe 4 grade Celsius, cam in jurul orei 6.30AM. Am dat cu nasul direct intr-o urcare de 25km, pe care am facut-o fluierand. Eram atat de bucuros de inotul reusit incat nu multe mai
contau la ora aia.

Proba de bicicleta a cuprins vreo 4 mari urcari - Forcola/Bernina, Fuorn, Stelvio si Foscagno. Care mai de care mai frumoase. De Stelvio cred ca ati auzit multi, deoarcere e parte din Turul Italiei si una dintre cele mai provocatoare urcari.

Dupa prima urcare (Forcola) a urmat o coborare de vreo 50km, dintre care primii 40 mai accentuati.
Pe acea coborare am avut prima senzatie de abandon a zilei. 4 grade afara si o viteza maxima de vreo 85km/h m-au terminat. Am simtit inghetul in toate oasele. Si a durat vreo 45 min, fara pic de soare.
Nu se mai termina, iar eu eram in pantaloni scurti si o geaca doar de ploaie.

Apoi asa a fost tot traseul. Sus-jos. Trecut prin sate si orasele, pana cand am ajuns la Stelvio (km 125). Pe ala d-abia il asteptam. De cand visez sa biciclesc pe el. Cu cele 48 de curbe numerotate pe placute, este una dintre urcarile cele mai chinuitoare pe care le-am facut. incepe pe la 1600m si se termina la 2750m. Pe toata urcarea, Alina si Adi opreau cu masina si ma alimentau. Batoane, geluri, bautura cu saruri si chiar sandwich-uri facute de acasa. Am mancat vreo 4 d-astea pe toata durata bicicletei.

Ajuns sus, in pass-ul Stelvio, am poposit vreo 5 minute, epuizat. Dupa care am luat-o din loc, impreuna cu echipa de suport. Stiam ca urmeaza inca o urcare mare, Foscagno, de vreo 25km cu o panta medie de 8-9%. Si am facut-o si pe aia, dar pe ea m-am simtit mai bine decat pe Stelvio.

Finish de bike dupa 9h pe computer (9h30min pe timpul cursei, cu tot cu opriri). Cred ca a fost cea mai epuizanta tura din viata mea, cu aproape 4.500m in 200km.

Dar la alergare am intrat super fresh. De fapt, e a doua cursa la care trag ca nebunul la bicicleta (dupa Celtman) si unde ca prin minune intru in alergare cu picioare fresh. La Icon, alergarea e cireasa de pe tort. Primii 20km sunt in coborare si prin imprejurimile lui Livigno, ultimii 20 si ceva de km sunt pe munte.
Pentru ca am avut un inot si o bicicleta bune, eram destul de relaxat in alergare, pentru ca si mergand as fi facut cut-off-ul de 16h30min in T3, pentru a putea termina cursa in varf, la Carosello 3000.
Alternativa, in caz ca ajungeam la T3 intre 16h30' si 18h30', terminam cursa cu o bucla prin Livino, la linia de finish organizata in centru. Peste 18h30' la T3 eram descalificat.

Am alergat cu Adi primii 12km, apoi singur inca vreo 18 pana in T3. Picioarele au inceput incet-incet sa tipe. Cu toate astea, am scos un 10km/h pe primii 30km. Deci vreo 3h si ceva....Apoi a venit urcarea, dupa T3. 10km in 3h...groaznic.

Dar pana acolo, m-am bucurat sa ma reintalnesc cu Alina si Adi la T3, unde am stat vreo 15 min sa-mi revin un pic. Eram epuizat si stiam ca greul din alergare acu incepe.
Aveam de strabatut cam 2.5km prin centrul oraselului Livigno. Aici s-a intamplat ceva superb. O domnisoara cu o bicicleta venea catre noi si ne-a spus ca ea ne va escorta pana la iesirea pe munte.
Eram noi si inca o pereche de francezi. Fiind doar 200 participanti, dintre care am aflat la finish ca jumatate au renuntat, iar vreo 20 au terminat pe traseul de jos, va dati seama ca nu era imbulzeala de atleti pe langa noi.
Avea un fluier din care sufla de zor si atentiona lumea pe strada principala "Watch out people! Runners comming through!", iar toti ne faceau loc si ne aplaudau - Bravi, campioni!
A fost parca din alta lume. Alergam incet, dar ne simteam de parca eram vedete pe locul 1. Nu cred ca cei ce ne faceau loc aveau vreo idee ca suntem in cursa aia de la 5 dimineata, si totusi in viata mea n-am mai primit asemenea salut.

Urcarea a inceput ca un tavalug. In 4 labe, pe o carare ce mergea direct in sus, cam la 45 grade.
Urcam vreo suta de metri si vedem o pereche (era intuneric deja, aveam doar lanternele frontale aprinse) coborand. Il intreb pe tip ce-i cu ei si-mi spune ca nu poate sa continue. Ca au renuntat.
Pe naiba, hai mai, ai facut 230km azi si nu mai poti sa faci inca 10 mergand? Parea foarte resemnat insa, ne-a spus ca in nici un caz nu poate sa continue, ca are stomacul blocat si nu se simte bine deloc.
Trecem de ei, pe o carare care s-a domolit doar vreo 2km. Apoi 7-8km de chin total. Sa urci pieptis o partie neagra, in momentul ala, ni s-a parut chinul suprem. Trebuia sa strabatem 10km cu 1200m diferenta de nivel. Adica enorm de mult. Cand mai aveam vreo 5km, am vazut telecabina cu care ne vom intoarce de la Carosello 3000. Avea si o oprire intermediara fix langa noi, unde am tot sperat ca Alina se va sui in ea si apoi sa ne astepte sus, la poarta. Dar n-a vrut si a continuat supliciul, cu toate ca in ziua aia nu se simtise bine deloc.
Privelistea de sus, de deasupra lui Livigno era superba.

Ultimii 3km i-am facut cam in ritm de 20min/km. Adica cu 3km/h. Nu mai vroiam decat sa vedem poarta de finish si sa se termine. Eram un pic demoralizati, iar intalnirea cu un competitor care dadea ra rate nu prea a ajutat. In schimb, apropierea portii si auzul vocii crainicului ne-a adus un pic inima la loc. Eram atat de epuizati, asa ca imediat dupa trecerea liniei de finish am intrat in cladirea telecabinei, deoarece se facuse si frig afara. Nu cred ca m-am gandit de 2 ori sa mai raman la poze...
Tipa cu microfonul de la finish ne-a facut o surpriza placuta. Ne-a intampinat in limba romana - Bine ai venit Dragos! - chiar vorbeam cu Alina ce misto ar fi sa ne zica ceva in romana...Tatiana stie 6 limbi si e vocea All xTri. Si a altor competitii. Nascuta in Romania, mama ucrainianca si tatal roman.
Acum e stabilita in Elvetia.

Ne-am revazut cu ea si la festivitatea de premiere de a doua zi. Atunci ne-au chemat pe toti pe scena si ne-au felicitat. O festivitate impresionanta, nu puteam sa nu ma simt mandru.
Motto-ul de pe medalie e - You`re an ICON.
Am fost 3 romani. Toti 3 am terminat sus. A fost o zi buna.

Cel in negru este castigatorul cursei. Un italian dintr-un club numit AC Carabinieri. Banuiesc ca era sportiv militar. Un baiat dragut, a binevoit sa faca o poza cu noi.

Daca ar fi sa fac niste remarci despre cursele din xTri, as spune asa:
- Celtman, cel mai dificil din cauza vremii - apa rece din Atlantic, bicicleta cu vantul de Highlands si reprize de ploi torentiale. Alergarea cu ploi, dar mai usoara.
- Swissman - bicicleta grea (vreo 4200m - dar am simtit-o mai usoara ca la Icon), inotul si alergarea ok
- Icon - bicicleta chin total, alergarea epuizanta (ultimii 20km). Inotul ok

Mai am vreo 3 - Alaskaman, Janosik si Norseman. Neaparat doar unul pe an. Anul acesta, cu doua, a fost epuizant. In situatia in care mai ai o familie si un serviciu, sa stai cam 6 luni in antrenamente e foarte greu. Been there, done that. No more.

Nu mi-a scazut apetitul pentru triatloane extreme, doar ca ma bucur din plin de perioada de odihna. Ma gandesc sa ma reapuc pentru vreo cateva luni de catarare la panou, e ceva ce n-am mai facut de mult. Apoi mai vad.

Sa aveti spor in toate!

Celtman xTri 2019

Voi incepe cu un wawwwwww. Si ma refer la locurile in care aceasta cursa se desfasoara. Tara e Scotia. Regiunea - Highlands. Zona nordica a tarii, unde majoritatea locurilor sunt intr-un stadiu minim (spre inexistent) al influentei umane. Mie unul Highlands mi-a adus aminte de filmul Highlander - daca mai tineti minte - Nemuritorul, ala cu Christopher Lambert in rolul principal. Si in film peisajele erau ireale, a fost filmat in zona asta.

Am aterizat dimineata in Glasgow si, cu o masina inchiriata, am pornit la un drum de vreo 5h spre Highlands (adica NW). Dupa ce am trecut de Inverness, peisajul s-a schimbat treptat, ajungand de la sosele si sute de masini - la drumuri singuratice cu o singura banda pentru ambele sensuri (se circula pe o singura banda, inserand la cateva sute de metri niste Passing Point-uri, adica locuri unde drumul se lateste iar unul dintre soferi se trage pe lateral facandu-i loc de trecere celuilalt). Clar ceva ce n-ar functiona la noi :)
Temperatura exterioara a fost cam 13-15 grade, mai racoroasa un pic, decat cele 30 grade de la Bucuresti.

Am avut norocul de a extinde un pic perioada calatoriei, datorita avioanelor. BlueAir did the job. Fara surprize. Ajuns acolo joi, intors marti. Asa ca am avut vreo 2 zile (puse cap la cap) pentru a explora zona. Era pacat sa n-o facem, nu-mi inchipui ca as fi ajuns acolo fara aceasta cursa.
Echipa exploratoare a fost intregita de inca 2 prieteni din Londra. Daniel, pe care-l stiu de ani de zile, si Tatyana, prietena lui, pe care am cunoscut-o in aeroport. O persoana foarte draguta, cu care atat eu cat si Alina am avut o chimie foarte buna. Dream team for my support team.

Deci am inceput excursia joi, cu un drum de 5h catre Torridon. Dupa cum spuneam, peisajul s-a schimbat total dupa Inverness. Dar inainte de asta, ne-am oprit in Inverness sa verificam echimamentul de cursa, aici fiind ultimul oras unde cica puteam gasi magazine de munte sau piese de bicicleta.
In manualul cursei se specifica ce ai nevoie sa iei pe zona de munte, dar nu mi-era foarte clar cu geaca de ploaie.

Luasem de la Decathlon din Bucuresti geaca si supra-pantalonii de ploaie, la un pret de 80ron setul. In Inverness doar geaca era 55 lire...deci sa spun doar ca oamenii de la magazin si-au dat cu parerea ca sunt ok astea pe care le avem noi.
Am mai luat si un termos, ma gandeam ca o sa am nevoie de un ceai cald pe timpul cursei. Nici n-aveam idee ce miscare buna a fost asta. Cand am iesit de la inot ala cred ca m-a pus pe picioare.

Revin. Scotienii sunt oameni misto. Iar in Highlands, chiar prea misto. Calmi, calzi si vorbareti. Fix asa cum ti-ai dori sa fie gazdele tale cand esti in concediu. Am bifat ceva restaurante, Daniel a vrut sa exploram cate unul in fiecare zi/seara. Buna idee, pentru ca atat restaurantele au meritat din plin, cat si drumul pana la ele.
Iar cazarea, f....ing awesome! Nu o sa povestesc toata intamplarea prin care am facut rezervarea cottage-ului, dar zona e clar subdimensionata pentru cazare pe parcursul unui asemenea eveniment. 250 de atleti vin aici cu familiile si prietenii lor. Satele din imprejurimi au cateva case. Torridon-ul, cel mai mare (si punctul de finish al cursei) are vreo 15 case. Noi am stat in Annat, care are vreo 4. 
Cea mai misto incapere era Observatory-ul, adica o veranda cu vedere asupra golfului Torridon.

Aici s-au baut berile dinainte si dupa cursa. Si s-a ras, si am facut alte planuri.
Am avut si un vecin in cealalta parte a casei, un olandez care a venit sa concureze impreuna cu fratele lui ca suporter.

Vineri dimineata, inregistrarea la cursa s-a facut simplu, fara evenimente. Inafara de un cap dat de mine intr-o teava, eveniment ce s-a lasat cu un mare cucui.
Dupa amiaza a urmat sedinta tehnica. Ni s-a explicat cum Highlands este taramul ploilor si al vantului. Iar vremea se poate schimba la 10 minute, din cauza asta se cere acel echipament de suport pe traseul de alergare. Apa lacului, ziceau ei, va fi intre 11-13 grade. Iar lacul avea iesire la ocean, asa ca avea flux si reflux. Avea si meduze. Avea si valuri, si pe ma-sa, ca pe mine m-a spart inotul...
Cum scrie pe site  - Cold and jellyfish infested waters. Io credeam ca-i la misto, sa mai sperie tineretul... 

Am uitat sa mentionez un lucru care probabil mi-a salvat toata cursa. Vineri dimineata a fost un "Social swim" in Shielaig - localitatea unde se termina inotul. Mai bine ca nu m-am dus, ca as fi avut mari dubii daca sa mai intru in cursa sau nu. Si nu glumesc!

La sedinta tehnica au facut o recunoastere rapida a intregii curse, cu ceva sfaturi din editiile trecute. Nimic special. Doar ca e o cursa prieteneasca, cu un puternic iz comunitar. Adica sunt o comunitate unita, o "familie". Si asta a fost si sentimentul meu, pentru urmatoarele zile. Organizatorii sunt niste oameni faini, cu un simt dezvoltat al umorului. Au spus ca nimeni nu s-a pierdut vreodata in cursa, pe traseul de bicla sau de alergare. You have to be a real moron to get lost...au spus.
Cred ca aveau ceva si cu rulotistii. <>.
Dar totul era spus cu un asa ton umoristic, incat nu te puteai supara, nici daca era vorba de tine.
Iar directorul de cursa si cel comercial erau imbracati in kilt-uri, asa ca momentele funny erau bine complementate de recuzita.
Un alt amanunt important mi s-a parut cut-off-ul de la T2A (punctul de alergare la intrarea in traseul montan), adica la km 17 de alergare. Daca erai acolo pana in 11h de la inceputul cursei, intrai pe High course, daca erai intre 11 si 13h, intrai pe Low course, daca erai peste 13h - Pa puiu!
High-course - tricou albastru de finisher
Low-course - tricou alb de finisher

Actually, high course era mai facil un pic decat low course, ambele fiind trasee montane. O chestie doar de palmares. Ambele tricouri trebuiau muncite din plin.

Mentionez ca ma simteam in cel mai inalt punct al pregatirii mele fizice si mentale. Flabio s-a ocupat de pregatirea fizica, planul de antrenament, sfaturile de cursa, etc., iar Virgil m-a fragezit bine la muscultura si recuperare fizica. Nici o crampa n-am avut, ceea ce a fost waw!

Si iata ca vine si dimieata cursei. Scularea la 1AM pentru pregatire si mancare, plecat de acasa la 2.45AM, ajuns la start la 3AM, pus bicicleta in tranzitie si ridicat cip pana la 3.45, apoi in autobuz la 4AM si ajuns pe pajistea de unde s-a dat startul la 4.40AM. A inceput si ploaia. Au cantat cimpoierii si au dat foc la simbolul cursei. Totul a fost ca un ritual, mi-a placut maniera in care s-au desfasurat lucrurile la start. Am inceput sa ma pregatesc. Costumul de neopren, manusile si sosonii...Blindaj serios. Ma uitam in jur si cam toti faceau la fel. Curajosii nu aveau manusi sau sosoni. Dar probabil obisnuiti cu apele din zona...oricum majoritatea participantilor sunt locali sau din zone nordice.

La conferinta de presa ni s-a spus ca in jurul orei 5AM incepe si fluxul, deci apa rece vine dinspre ocean. Genial!

Ne-au spus sa ne indreptam catre apa pe la 4.50. Am incercat sa fac un mic inot de 50m dus-intors si groaza! Mi-a inghetat fata instant. Nu mai intalnisem asa ceva. Instant m-a luat panica. Cum dracu sa stau eu in apa aia 1h? Asa la mijitul zilei?
Mintea mea era brici. Trebuia sa fac cumva sa strabat cei aprox 3.5km fara sa ridic mana. Pe pajiste unul dintre organizatori ne-a spus la megafon sa avem mare grija in apa. Daca e sa ridicam mana (in semn de abandon) sa o facem din timp. Kayakistilor le va lua ceva timp sa ajunga pana la noi, in cazul in care sunt la cateva zeci de metri departare sau alti competitori sunt intre noi si ei. Apoi, s-ar putea sa ingheti de tare incat sa nu mai poti ridica mana. Desi costumul de neopren te va tine la suprafata, tot ai putea pati ceva nasol.
Anyway, eram deja cat se poate de ingrijorat. Mereu imi spun ca va veni si sfarsitul zilei, si atunci as vrea sa stiu ca am dat tot ce am putut.
2 minute, apoi un minut, apoi 15 secunde si Start! Am pornit ca din pusca. Am incercat sa tin un ritm, dar dupa vreo 150-200m am inceput sa iau apa serios. Si pe gura si pe nas. Mi-am dat seama ca nu-mi mai controlez muschii fetei. Si era a naibii de sarata.
De atunci a inceput calvarul. Crawl pana imi inghetau muschii fetei. Apoi spate. Dar imi intra pe la gat, pe sira spinarii, apa rece. Si imi ingheta spatele. Apoi pe lateral. Apoi bras. Dar erau valuri si-mi intra apa direct in nas.
Ma gandeam ca unii dau bani pe aerosoli. Eu am pe gratis. La 5AM, intr-o apa inghetata, si mai aveam vreo 3km de parcurs. Ba, esti un prost! Cine dracu te pune la d-astea? Nu poti sa fii si tu ca toti ailalti? Ironman nu e indeajuns de bun?
Cei din fata ii vedeam departandu-se. Iar eu ma chinuiam sa supravietuiesc...Ridica mana! N-auzi? Ridica mana. Nimic in lumea asta nu merita asemenea chin. E doar o cursa, mai sunt multe altele.

Daca nu ar fi fost experienta de cursa, as fi ridicat mana de cel putin 4 ori. In schimb, eu ma chinuiam sa gasesc solutii si sa ma conving ca va trece repede. Erau 2 insule pe care trebuia sa le inconjuram. Cu chiu cu vai, prima am dat-o in spate. Dar deja simteam ca energia se duce ca acul de la butelia de gaz. Nu mai imi simteam corpul. Si mai aveam o groaza de parcurs. Pe cat situatia se agrava, pe atat mintea mea devenea mai brici. Era deja vorba de supravietuire, iar aici stau bine.
Crawl/spate/bras/lateral. Si inca o data. S-inca una. Pana s-o termina. Asta mi-am spus tot timpul in minte.
In crawl totul se rezuma la maxim 10 brate. Apoi incepea sa intre apa in mine. Muschii fetei nu se mai contractau, deci nu mai puteam sa inchid gura sau nasul.
Cand mai aveam cam o treime (de parca mai puteam sa evaluez), imi inghetasera de tot bratele si labele picioarelor. Abia asteptam sa o vad pe Alina....trebuie sa ajung la mal!

Atunci s-a intamplat ceva. Fix cand ma intorceam de pe spate pe fata, am dat cu ochii, cam la vreo jumatate de metru fix sub mine, de o meduza uriasa. Meduze erau peste tot. Dar d-alea mai mici, de vreo 10cm. Asta cred ca avea vreun metru in diametru, iar tentaculele ei rosii se duceau in adanc, nu le-am vazut capatul. Citisem undeva ca meduzele de genul asta se pot lua dupa tine, daca le zgandaresti, si te pot inconjura cu tentaculele lor. Asa ca mi-am retras mana si am trecut cu mare frica peste ea. Ce naiba, parca nu era destul de rahat situatia...

Hai, nu te plange si da-i drumul. Te asteapta o zi intreaga de cursa in fata. Si te-ai antrenat "doar" vreo 6 luni pentru asta. Asa ma motivam...sperand totusi ca sunt in cut-off (2h15min).
Va las pe voi sa apreciati performanta iesirii mele din apa.

Cand am iesit, nu mai simteam nimic. Alina m-a dezbracat, mi-a dat un ceai cald din termos si m-a suit pe bicicleta. Totul cam in 17 min, din care nu-mi aduc aminte mare lucru. Stiam doar ca trebuie sa ma sui pe bicicleta si sa plec.
Labele picioarelor mi s-au incalzit cred cam dupa 100km pe bicicleta. Atat de bocna am fost.

Tin sa mentionez ca Celtman-ul a fost pe gustul meu. Munca la greu. Iar bicicleta este proba mea preferata. Prin urmare, Barbosul mi-o pregatise deja. Din cei 200km, ~160km au fost cu vant din fata si ploi. Vantul a variat, dar in permanenta m-a sacait. Am intrecut multi la bicla, toti sufereau.
Un traseu cu 2.500m urcare, vant si ploaie nu e unul usor. Sa urci cu vantul din fata si ploaie torentiala e tot ce-ti poti dori. Dar nimic nu se putea compara cu inotul de dimineata. Scapasem de el si acum eram var`su lu Zoro.

Sa fac cea mai importanta relatare a acestei curse. Este despre echipa de suport. Dupa cum am spus si in interviul de la AIMX, primul factor de succes intr-o asemenea cursa este sa ai o echipa de suport beton! Iar eu am avut-o din plin. Alina era peste tot. Ea imi facea cu mana din masina, sarea si-mi dadea sandwich-urile/bautura/batoanele, imi spunea timpii si ma incuraja in permanenta.
Am spus-o intotdeauna. Fara ea nu as putea face aceste curse. Legatura dintre atlet si suporter trebuie sa fie totala. Mare parte din energia mea vine dinspre ea. Am trecut impreuna si prin curse mai predictibile (Ironman Nice - haha, pe vremea aia tocmai fusesem diagnosticat cu zona Zoster si m-a durut fix undeva), dar si prin grozavii gen Swissman si Inferno.
Ea este si factorul de aprobare a urmatoarelor curse. Trebuie sa fie cu mine, indiferent...
Daniel si Tatyana au fost si ei exemplari, cu toate ca erau la prima experienta de genul asta. De pe bicicleta mi se parea ca totul merge bine in masina. Si chiar asa a fost.

M-am chinuit mult la bicicleta, si totul era contratimp. Speram sa termin bicicleta in max. 7h sa pot recupera ceva din inotul dezastruos. Din pacate, un timp de 7h16min mi-a facut viata grea cu cutoff-ul de 11h. Eram cam la limita, credeam eu. Acum imi dau seama ca eram un pic peste ea. Alina tot imi spunea sa trag, ca sunt in urma. Asa ca am marit ritmul in ultimii 50km, cu toate ca vantul nu inceta si incepuse si o ploaie torentiala de abia vedeam prin ochelari.
Nu stiam daca mai las ceva in picioare si pentru alergare. As fi putut sa pariez ca nu. Dar cred ca mintea a fost deasupra corpului. Picioarele faceau in momentul ala ce dicta mintea.

Tranzitia bicla - alergare am facut-o cat de rapid am putut. Cam 6 min. De aici aveam 1h pentru cei 17 km de alergare (tot pe un munte, dar mai mic). Cam 7km urcare, 5 coborare si 5 plat ondulat. I-am alergat cu inima-n gat, intrecand tot ce am intalnit in cale. Ceilalti concurenti erau fericiti ca intra in cut-off-ul de 13h si se mirau de mine ca alerg. Dar gandirea mea era aceeasi de dimineata. Sa stiu ca am dat tot ce am putut. Apoi, ma gandeam ca daca vremea nu e rea si ma rog de organizatori, poate imi fac un rabat si ma lasa pe high course. Asta daca ajung in sfertul academic...(mintea mea asa functiona in acel moment, imi creasem deja propria realitate). Am tras ca un nebun, mi-aduc aminte ca ma uitam pe ceas si aveam pulsul peste 160. Ceea ce e foarte mult pentru o cursa de genul asta.
  
Cand mai aveam vreo 300m pana la T2A, o vad pe Alina pe drum. Mi-a spus ca au trecut cele 11h si ca totul va fi bine. Am alergat impreuna pana la punctul de tranzitie. Acolo ni s-a spus ca suntem cu 14 minute intarziere si prin urmare nu e posibil sa intram pe high course. Dar au incercat sa ne convinga ca e fantastic ce facem si ca traseul pe care-l vom urma e un pic mai dificil decat celalalt. Asa ca hit the road, Jack...
Am avut o cadere psihica. Dar mi-am amintit ca oamenii astia (nr. echipa mea de suport) au stat toata ziua dupa mine si le sunt dator cu o alergare impreuna. Drept urmare, le-am propus Alinei si lui Daniel sa alerge impreuna cu mine acesti ultimi 17km. Au fost de acord si am pornit. Un mar mancat intr-o doara insa mi-a blocat instantaneu stomacul. Mi-a luat ceva sa-l deblochez, cu traditionala Coca Cola si niste covrigei sarati (si o vizita in tufisuri, dar sa nu spuneti la nimeni :)

Am urcat cam 4km. Odata ajunsi sus, m-am inviorat. Traseul insa era foarte pietros, practic nealergabil. Asta pentru inca vreo 3km. Ei au folosit acest timp pentru a face niste fotografii geniale. Peisajul era incredibil. Asta-i diferenta intre xTri si Ironman. Frumusetea traseului. In Ironman faci ture de alergare de 5/10km, ca soarecele. in xTri alergi pe munte, liber si de cele mai multe ori singur. My kind of joy...

Am ajuns la un ckeckpoint intermediar, dupa care traseul a devenit mai lin. I-am spus Alinei si lui Daniel sa alerge, iar eu incerc sa ma tin dupa ei. A tinut faza, asa ca am mai ajuns cativa alergatori din urma. Dupa care a inceput ploaia. Torentiala. La naiba, acum era chiar placuta. Tot ce-mi doream era sa nu-si scranteasca nici unul dintre noi vreo glezna prin pietrele alea. Lucru care nu s-a intamplat.

Am ajuns rapid in ultimii 2km de alergare, pe drumul asfaltat ce ducea pana in Torridon, la poarta aia mult visata, pe care scrie FINISH.
Atunci a incetat si ploaia si a aparut un curcubeu superb. Eram cu Alina...in al 9-lea cer.

Ziua aia lunga trecuse. Nu ma mai interesa nimic, experienta fusese din alta lume. Una care m-a apropiat pe mine si Alina si mai mult. Iar Celtman-ul s-a dovedit mult mai dificil decat am crezut. Cu un start cat se poate de cacacios si un finish de exceptie, asa cum se cuvine intr-o cursa de 15h din circuitul xTri.

Am mai stat apoi vreo 2 zile in Highlands. Am mai vizitat niste locuri superbe. Merita sa mergeti acolo intr-o vacanta. Cine stie, poate chiar la Celtman!

Pentru mine urmeaza Icon-ul, o alta cursa din xTri, pe 30 August, in Italia - Livigno. Are si aia "frumusetile" ei...:)
What the hell, more fun is always welcome.

PS. Vecinul meu olandezul n-a facut cut-off-ul de 13h in T2A, deci l-au descalificat. Dar nu a contat pentru el, mi-a spus ca a petrecut impreuna cu fratele lui niste momente memorabile. Era chiar vesel.

Pana la urmatoarea povestioara, toate cele bune!