Maratonul Saharei - l-am terminat cu bine!

Ieri a fost a 2-a zi dupa marathon. Am fost de dimineata la plimbare si am prins inca un rasarit superb. Aici soarele rasare pe la 8 dimineata, mult dupa ce se crapa de ziua...asa ca nu trebuie sa ne trezim devreme pentru a-l vedea ridicandu-se.

Aveam nevoie de somn dupa cursa. A fost incredibil de grea, mult peste asteptari. Dar, mi-era clar ca cele doua variabile pe care nu le-am intalnit mai deloc in sesiunea de antrenamente imi vor creea cele mai mari probleme – soarele si nisipul.

Toata lumea vorbea inainte de cursa despre caracterul de solidaritate (cu cauza poporului Saharawi) al maratonului. Aceasta abordare s-a schimbat insa dimineata trecuta. Toti erau incordati si se pregateau de zor pentru cursa. Am fost vreo 100 de participanti la Maraton, cateva zeci la Semimaraton si alte cateva zeci la cursele de 10km si 5km.  

Dupa o plimbare de vreo ora cu autobuzul pana in Aiun, am pornit in cursa pe un soare potolit (startul cursei a fost la 9.30AM), pe traseul de 42km care duc inapoi in Smara. Primii 20km nici nu i-am simtit. M-am antrenat toata iarna si asta s-a vazut. Dar apoi a inceput calvarul. O zona de vreo 10km de dune cu nisip, cu un soare doborator acum, mi-au scazut drastic nivelul de energie. Am terminat cursa mergand si alergand. Am avut niste crampe care m-au dus peste timpul meu dorit.

Totusi, nu am nici o basica si nici o unghie afectata! E un fapt inedit pentru mine.

Cred ca oricine vrea ceva inedit, ar putea sa faca maratonul Saharei. Pentru mine a fost un lucru mult dorit si ma bucur ca Alina a fost alaturi de mine. Suportul ei m-a ajuat incredibil de mult. Asta si dorinta de a-mi vedea limitele. Acum stiu ca limita e mult mai incolo, mult peste ce credeam ca pot. Intr-un fel m-am gandit si la fostii mei colegi de la IBM, mi-as fi dorit sa vin acasa sa stau de vorba la o cafea dimineata cu ei. 

Am terminat al 33-lea, cu 33 minute peste target, purtand nr. 111. A fost cea mai grea cursa de pana acum. Incredibil de grea...Am terminat si eu, si Marius si John, iar asta e cel mai important. Toti suntem sanatosi si avem ce povesti la intoarcerea in tara.

As vrea sa mai povestesc din experientele de aici. Nu cred ca mi le amintesc acum pe toate, dar incerc sa scriu despre cateva. 

Ieri la pranz am cunoscut doua americance de la fundatia Not Forgotten. Vin aici si petrec cate 3 luni pe an in voluntariat la English School. Ii invata pe localnici limba engleza. Mel si Rebecca s-au integrat foarte bine in peisaj, poarta haine Saharawi si sunt sunate de familiile la care stau sa vina la masa (e o chestier si de siguranta, familiile sunt raspunzatoare pentru strainii care stau la ei si trebuie sa stie mereu unde sunt).

Azi noapte am stat pe covoare in curte si ne-am uitat la stele pana la ora 2. A fost superb. Sunt mii si daca intanzi mana, parca le poti atinge. Nayla, Mulai Ahmed si Bashir ne-au tinut companie si am vorbit intr-una. Sunt foarte ospitalieri si comunicativi. Bashir mi-a promis ca-mi aduce un scorpion azi. Pe perioada iernii, mai greu gasesti aici scorpioni. 

Nayla ne-a povestit intr-una despre poporul Saharawi, ce inseamna sa fii refugiat si ce gandesc ei despre asta. De asemenea, Bashir ne povesteste despre iubita lui Nana. El are 25 ani, iar ea 18. Ar vrea sa o ia de sotie, dar nu stie insa daca familia ei va fi de acord. Intr-o zi a fost chiar suparat, se certase cu ea si plansese destul. 

Am dat azi un interviu si la Radio Romania Actualitati, dupa cele de la Europa FM de zilele trecute. Ma simt bine sa stiu ca pot insufla o idée si altor romani. Si ne-am prezentat bine, oricat de drastic as fi cu mine, stiu ca au meritat toate eforturile alergarilor peste iarna. 

Mi-e dor rau de casa si de blondele mele. Sambata o sa le pot strange in brate si o sa fie totul bine. 

Salutare tuturor!