Monday, July 3, 2017

xTRI Triathlons - SWISSMAN race report - 24 June 2017

Un nou inceput - All xTRI

Am asteptat cateva zile de la reintoarcerea in tara sa incep sa scriu aceste randuri, in speranta ca sedimentez niste ganduri. Nu-mi dau seama daca asta s-a si intamplat, pentru ca oboseala din organism e mare. Nu ma pot trezi la timp dimineata, seara imi cad ochii in gura iar in timpul zilei simt mereu nevoia sa pun capul pe o perna. Cu fiecare zi care trece insa e mult mai bine, ma refac fizic si psihic. Confortul dat de succesul la cursa imi da un sentiment de fericire.
Probabil oricine altcineva se gandeste de ce e asa importanta o cursa d-asta? Cum poate ea sa te tina pe linia de plutire, cand esti tata de 2 fete, ai o familie iubitoare langa tine si mai trebuie sa-ti dai si seama ce vrei sa faci profesional cu viata ta de acum inainte?
Pai pentru mine intotdeauna a fost un echilibru intre familie/job/sport. In anumite momente, o componenta din astea 3 iese in fata si ma ocup mai mult de ea. Zilele astea au fost despre sport. Cursa anului pentru mine. Asta pentru ca in fiecare an, de ceva timp incoa, imi iau cate un greucenism pe cocoasa, sa simt ca traiesc.
2012 - Maraton Sahara
2013 - Ironman 70.3 Lanzarote
2014 - Challenge Roth
2015 - Ironman Nice
2016 - MDS - Marathon des Sables
2017 - Swissman xtreme triathlon

Ma simt norocos ca pot sa accesez noi tipuri de curse, care mai de care mai solicitante si mai interesante. Anul trecut, MDS-ul mi-a deschis usa ultra-urilor din desert. Si am decis ca la fiecare 5 ani, pentru cat timp voi mai putea alerga, sa fac unul. In 2020, voi merge tot la MDS sau la Gobi March.
Cu seria de triatloane xTri m-am intalnit acu vreo 2-3 ani, dar stiam ca nu sunt pregatit pentru ele. Acum, ca am facut Swissman-ul, imi dau seama ca am procedat corect lasand corpul sa se adapteze la anduranta extrema. Si uite c-am ajuns la subiectul acestei postari.

Ce este un xTri? Un xTri este o cursa de Triatlon extrem, datorita dificultatii probelor sportive. Distanta parcursa este aceeasi ca la orice triatlon pe distanta lunga - 3.8km inot / 180km bike / 42km run, dar inotul de obicei in ape reci de munte, bicicleta pe munti, iar alergarea pe traseu montan. Si pentru ca timpul estimat de finish este mai mare decat la un triatlon normal, inceputul cursei e la 5AM, cu un cut-off total de cursa cam in jurul miezului noptii.

Seria xTRI era facuta din 3 curse, anul acesta extinzandu-se la 6 (in ordinea descrisa mai jos).
Norseman (Norvegia)
Swissman (Elvetia)
Celtman (Scotia)
Canadaman (Canada)
Alaskaman (Alaska)
Janosik (Slovacia)

Sunt doar 27 nebuni care le-au facut doar pe primele 3 pana anul acesta. Mi-as dori sa le am si eu pe raboj candva, dar deocamdata, dupa experienta de la Swissman, ma intreb in ce naiba m-am bagat. Swissman-ul simt ca a fost cam mult pentru puterile mele.

Aceasta cursa e faimoasa pentru duritatea urcarilor pe bicicleta si ultima parte a maratonului, o urcare foarte abrupta de 9km pana la Kleine Scheidegg, punctul de finish al cursei.

Trebuie sa-i multumesc si lui Andrei Contan, un clujean de-al nostru care a facut si Swissman-ul anul trecut, dar si Celtman anul acesta. El mi-a spus - La Swissman te lupti cu relieful inconjurator, la Celtman te lupti cu capriciile vremii. Si mare dreptate avea. Tot Andrei mi-a dat si track-ul de bike pentru GPS. El a luat startul in Celtman cu o saptamana inainte si a infruntat o vreme demna de Scotia, de tot kkt-ul...A terminat cursa, jos palaria!

M-am odihnit toata saptamana in Zurich la Adrian. Ne-am antrenat un pic la bicla si alergare pe niste trasee de in viata mea n-am vazut asa frumusete, pe dealurile din jurul Zurich-ului si pe lac.
Vineri dimineata am plecat spre Ascona si am facut check-in la cursa. Am revenit sambata dimineata la start.
Ne-am dat jos din pat la 1.30am, dupa o noapte petrecuta in cuptor. Hotelul in care am stat in Locarno (la 10km departare de Ascona - punctul de start al cursei) nu avea aer conditionat. Toata saptamana in Elvetia a fost foarte cald.
Am fost avertizati la sedinta tehnica din ziua dinaintea cursei cu privire la canicula existenta si la potentialele complicatii ce se pot ivi din cauza ei. Deshidratarea era cel mai mare pericol.

Am facut o greseala de nutritie inaintea cursei, care mi-a deranjat stomacul toata ziua. Cred ca in permanenta am avut un handicap din cauza asta si nu am putut sa trag decat pe la 70-80% din potentialul meu maxim. Dar nu vreau sa sune asta ca o scuza. Imi asum greseala si cred ca am invatat din ea. Dimineata, am facut o combinatie de mancare noua pentru mine. Ori vreun aliment m-a deranjat la stomac, ori cantitatea inghitita a fost prea mare.

La 2.30 am iesit din camera, la 3am eram la punctul 1 de tranzitie (inot/bike). Am pus bicla in rastel si am plecat apoi vreo 15 min spre feribot, impreuna cu Alina si Adi.
Toata cursa se bazeaza pe comuniunea atletului cu suporterul sau. Practic, suporterul aranjeaza punctele de tranzitie, asigura alimentarea atletului pe traseu si apoi alearga impreuna ultimii 9km ai maratonului pana la finish. Nici un atlet nu va trece linia de finish fara suporter - asa ni s-a comunicat la sedinta tehnica. Este o cursa in 2. Apoi ne-au trantit si un slide care mi-a ramas in cap.

Cum mergeam spre feribot, in intuneric, asa ca la o procesiune, am dat prima vomitatura, semn ca se complica treburile. Dar aveam o stare buna de spirit. Mai bine vomit acu decat la inot.
Ne-am imbarcat pe feribot si la 4am am plecat catre insulele Brisago, de unde aveam sa inotam inapoi 3.8km. Pe feribot am mai vomitat o data, iar d-acu simteam ca situatia devine un pic complicata. Pe la 4.40am m-am trezit aruncat in apa si pana la 5am am facut pluta sau calcat apa. Era intuneric bezna, o tacere apasatoare si vedeam doar cascutele galbene de inot plutind deasupra apei. Dintr-o barca mai mare aflata in fata, prin megafon cineva ne-a intrebat in engleza daca vedem farul portocaliu intermitent in zare. Acela este punctul spre care trebuie sa va indreptati, ca mustele...Si la 5 fix s-a dat startul. Am inceput inotul pe intuneric. Mi s-a parut ca inot execrabil. Datorita durerilor de la stomac, muschii bratelor nu ma ajutau deloc. Mintea insa mergea brici. Nu am alta optiune, asa ca arunc brat dupa brat si voi ajunge la mal. A fost cel mai anevoios inot din viata mea cred. Farul ala nu se apropia deloc, iar afara se lumina de ziua si incepeam sa disting figurile celorlalti competitori prin apa. Aveam spatiu destul de manevra, Alina mi-a spus ca veneau inotatorii catre mal din toate partile. Surprinzator pentru mine, am scos 1h17min la inot, cel mai bun timp dintr-o cursa de acest tip din istoria mea.
Dar nu aratam deloc bine in tranzitie. Ma simteam super obosit. Am cerut Alinei o banana, dar pe care am vomitat-o in primele 10 minute pe bicla. Tot Alina m-a ajutat sa ma imbrac, in timp ce Adi facea poze indecente.



Anouk are (sau avea) un filmuletz preferat pe iPad despre Ironman unde era si unul care vomita direct de pe bike (https://www.youtube.com/watch?v=jnqpYKx8Fvk)
In timp ce-mi venea sa vomit, mi-am adus aminte de el si surprinzator, am zambit. Uite tati, si io pot. Peste inca vreo 5 min, m-am oprit si mi-am bagat capul intr-un tomberon de pe marginea drumului, scotand din mine tot ce se mai putea scoate. M-am gandit ca sunt fuc...ed. Totusi, pana nu cad jos, sa mergem mai departe. Din nou, nu e alta optiune. Pentru vreo 1.5h, nu m-am putut alimenta. Stiam ca am un timp limitat de cateva ore de tras doar pe puterile mele, deci daca nu rezolvam urgent problema alimentarii, nu voi termina cursa.

Cu Alina si Adi m-am intalnit prima oara pe traseu dupa vreo 30 min. Aratam rau si citeam pe fata lor ingrijorarea. Le-am spus ca incerc sa rezolv situatia si sa mai mergem un pic, poate-mi vine vreo idee. Si mi-a venit. Va rog dati-mi un Mars si Cola. Surprinzator, dar astea 2 alimente au fost singura sursa de alimentatie pe care stomacul meu a agreat-o in primele ore pe bike. Incet-incet am inceput sa trag si mi-a venit inima la loc. Apoi am mancat un sandwich, niste batoane si am putut sa beau si bautura cu electroliti. Dar pentru ca pierdusem deja prea multa energie si se facuse cald, am inceput sa iau pastile cu sare ca nebunul - cate 4-6 bucati la fiecare oprire (in conditii normale de caldura, iei cam una la 1/2h).
Traseul de bicicleta include trecerea prin 3 pasuri montane - Gothard Pass (2.100m), Furka Pass (2.450m) si Grimsel Pass (2.150m). Va inchipuiti ce urcari sunt alea. Gothard, primul pass este o urcare continua de la km 50 pana la 92. Deci vreo 42km de urcare neintrerupta, jumatate pe asfalt, jumatate pe piatra cubica. Ultimii 4-5km cranceni, panta ajunge pana pe la 20% inclinatie. Am ajuns in capul ei mai mult mort decat viu, cu stomacul meu fragil. Caldura ma terminase. Panta brutala combinata cu soarele dogoritor si cele 35 grade de afara aproape ca m-au adus la epuizare. Prima pe ziua aia.

Sus, in varful urcarii, am putut manca primul sandwich, in uralele incurajatoare ale Alinei si ale lui Adi. Daca nu erau ei acolo, as fi renuntat fara nici o remuscare. Iata si o mica descriere vizuala a primei urcari, poza facuta de Adrian. Ei erau cu masina in fata mea, urcasera pe un alt drum.

Adi a facut si un filmuletz, dar ce se aude in el e respiratia lui, nu a mea :))) cred ca fugise sa ma prinda in locul ala....


Apoi au mai urmat si alte urcari. Caracteristica locului sunt cioardele de masini de curse (in special Porsche-uri) si motociclete. In week-end acele pass-uri montane devin neincapatoare pentru cei trecuti de 40ani aflati in posesia unui Porsche. Ei practic mi-au scos inima din piept cu accelerarile si tobele lor, in principal pe Furka Pass - cea mai inalta urcare. Deci pana nu va luati un Porsche GTI nu sunteti valabili (aviz posesorilor de Porsche Carrera de pe la noi).




Dar spaima muntilor sunt motociclistii. Datorita peisajului, o excursie pe 2 roti cu motorul suna ideal pentru un week-end memorabil. Din pacate, unii dintre motociclisti forteaza prea mult pe curbe sau in coborari, deranjand ceilalti participanti la trafic, dar nu arata ca le-ar pasa prea mult. De altfel, multi dintre participantii la cursa mi-au spus sa ma feresc de ei. Pe o curba, in coborare, unul se dadea pe o roata...
Pe parcursul bicicletei am schimbat cateva vorbe si cu alti concurenti. Asta e partea care imi place cel mai mult. Sa aflu de unde vin, cat de greu le e si lor ca sa nu am impresia ca sunt singurul chinuit. Un turc, Ozhan, imi spunea ca n-a vazut in viata lui urcare "ca asta". Avea o masina de suport la fel ca a mea (VW Multivan inchiriat), diferenta e ca a lui era plina, cand se oprea in fata noastra sareau din ea femei si barbati gesticuland si incurajandu-l frenetic. Un elvetian trecut de 50 ani - Thomas - am petrecut cu el pe cateva curbe in urcare, mi-a povestit cate ceva despre restul cursei. Nu era la prima participare si calarea si un TT (bicicleta de contratimp, nu prea potrivita pentru genul asta de cursa, ci mai mult pentru viteza). Mergea super bine. Ne-am revazut si pe traseul de alergare, pe la km 30. Era totusi un tip sobru, genu CEO la vreo companie.

Urcarea pe Furka Pass a fost parca si mai abrupta. Curgeau apele de pe mine siroaie, fara pic de umbra. De fapt, daca stau sa ma gandesc bine, tot traseul de bicla a fost la soare. Casca Specialized Evade de triatlon s-a dovedit a fi foarte bine ventilata, asa ca nu aveam senzatia de sufocare (si de la ea...). Vreau sa le multumesc aici si celor de la @Velopedia pentru suportul acordat. Iata urcarea vazuta de jos.


Swissman nu este o cursa conventionala. Trebuie sa te uiti dupa semnele de ghidaj ale traseului de bike. Coborand de pe Furka Pass, intr-o curba unde incepea urcarea pe Grimsel, am pierdut semnul si i-am dat tot in jos. Bineinteles ca nu mai eram pe traseu. Noroc cu computerul de bike Polar 650, care mi-a aratat "Lost track". Asta pentru ca incarcasem in el cu o zi inainte traseul altcuiva, primit pe mail.

Nu stiu daca am mai mentionat ca organizarea a fost impecabila, dar pot oricand sa ma repet.
In momentul in care m-am pierdut, ma gandeam ca sunt destul de departe de punctul din traseu si nu voi putea face urcarea pe bike. Prin urmare, trebuia sa chem masina de suport si sa ma deplasez in ea pana acolo. Dar nu vroiam sa risc descalificarea. Asa ca am sunat la organizatori si le-am povestit patania, cerandu-le totodata si permisiunea sa chem masina de suport. Oricum s-ar fi vazut o anomalie pe tracker-ul de GPS si preferam sa stie si ei de ce. Imediat au sunat-o pe Alina si au trimis-o dupa mine. In modul asta n-am pierdut decat vreo 20-25 min pana eram inapoi pe traseu.

Urcarea spre Grimsel mi s-a parut mult mai usoara, cred ca era din cauza pierderii traseului de mai devreme si a ideii ca sunt ultimul acum...nu mai vedeam ciclisti in fata mea si am tras mai tare. Alina ma astepta sus si mi-a dat ceva de mancare. Apoi a urmat ceva ce a schimbat tot planul de cursa. Pe ultima coborare, erau 2 accidente. Daca eu cu bicicleta puteam sa trec pe langa ele, masina mea de suport sigur nu. Alina a primit cateva SMS-uri de la organizatori in legatura cu accidentele si a fost sfatuita sa ocoleasca 150km pe alti munti pentru a ajunge la T2, de unde urma sa-mi ia mie bicicleta si sa incep alergarea. M-am intalnit cu Alina si am decis sa-mi iau in rucsac in spate echipamentul de alergare, nestiind cand vor ajunge ei in T2. Pe drum, am mai luat si echipamentul altuia dintr-o masina de suport oprita in trafic. Era clar ca orice atlet ajuns in T2 si a carui masina de suport a ramas blocata la accidente, nu va avea cum sa porneasca in alergare. Dupa ce ne-a tinut politia pe toti (masini, motoare si biciclete) vreo ora la un tunel in care se petrecuse al doilea accident, ne-au dat drumul noua biciclistilor din cursa. Nu stiu daca si masinilor de suport. In tunel era sumbru. O bicicleta si un motor facute zob, plus o masina avariata. Politia spala pe jos cu un furtun, cel mai probabil urme de sange. Am aflat apoi in T2 ca biciclista si motoristul murisera amandoi.

Am bagat deci ultimii 30-35km ai cursei cu un rucsac mare in spate. Ajuns in T2, ne-au numarat si imperecheat cate doi pe cei care aveam totusi echipamentul de alergare la noi si puteam pleca. Restul stateau cuminti si asteptau sa le vina masinile de suport. Am sunat-o pe Alina si mi-a spus ca mai are vreo ora sau chiar mai mult pana ajunge. Am decis sa plec deci impreuna cu un englez, David. Si el avea masina de suport blocata, dar venise cu adidasii in spate.

Planul initial era ca Adrian sa vina cu bicicleta dupa mine primii 30km, urmand sa alergam toti 3 ultimii 9. Schimarea de plan a amanat punctul de intalnire cu ei pe la km 17. Pana acolo am alergat si cu ideea ca sunt prost in timp, deoarece aveam 7.5h pana la cut-off-ul final de la miezul noptii.
Stomacul a inceput din nou sa ma deranjeze. Luam in continuare pastile de sare cu pumnul, era singurul lucru pe care il toleram. Si mai beam apa de la fiecare fantana gasita. Partea buna e ca in Elvetia orice fantana are apa potabila.
Am bagat o singura fiola de magneziu pe la km 24, dar instant am dat in cufureala si am decorat peisajul de vis de langa o fantana. Adi a alergat cu mine de la km 17 pana la 30. Apoi a luat-o in fata sa o pregateasca pe Alina, care ne astepta la km 33. Doar pe alergare am avut cateva momente de descurajare totala, in care singura solutie mi se parea abandonul. Ma gandeam doar la Alina, cum a stat ea dupa mine toata ziua, cum m-a sustinut in continuu. Asa ca imi trageam 2 palme si bagam. Am mai incurajat si pe altii, la fel cum am fost si eu incurajat.
Oamenii de la aceasta cursa au fost minunati. Nu ca la Ironman, unde timpul este tot ce conteaza. Aici am cunoscut oameni modesti, pe care nu-i interesa ce haine de firma au pe ei, ce echipament de mii de euroi poseda. Era o lupta a fiecaruia cu sinele. Toti visau la momentul in care vor trece linia de finish si vor triumfa.
Pe traseul de alergare am avut multe momente de singuratate. Incepusem sa ma obisnuiesc cu ele si-mi placea sa-mi aud gandurile. Mult mai bine ma simt pe o carare pustie, decat pe un traseu super aglomerat de maraton de sosea.


Cumva, timpul a trecut si am ajuns la punctul unde Alina si Adi ma asteptau (km 33), pentru urcarea finala. Alina facuse check-in la rucsacii pe care trebuia sa-i caram obligatoriu. Trebuia sa avem la noi batoane cu minim 2000kcal fiecare, folie de supravietuire, lanterne frontale si bluze de corp. Aveam tot, asa ca am plecat. Pe primii 3km a fost o urcare foarte abrupta. Am pornit pe inserat, intr-un cadru idilic, pe o cararuie, in sunetul de clinchet al vacilor elvetiene. Mi-aduc aminte ca mi-era atat de foame, incat am luat o jumatate de chilfa gasita pe jos si am infulecat-o rapid. Alina si Adi zambeau la mine. Pe cat de superba a fost plecarea, pe atat de agonizant finish-ul. Cine a urcat noaptea pe munte stie sentimentul ala cand vezi luminile de la cabana unde trebuie sa ajungi si poate intre tine si cabana mai sunt vreo 2-3 vai de urcat si coborat. Asa a fost si aici. Vedeam Kleine Scheidegg, dar nu mai ajungeam odata... O curba la stanga, alta la dreapta, coboara o vale, urca alta...Eram la capul puterilor, incepusem sa am vedenii. Alina si cu Adi erau motorul. In graba noastra spre finish, am depasit vreo 6-7 perechi ce agonizau si ei pe intuneric. Hai, hai, mai e un pic. Am terminat intr-un zgomot asurzitor de talangi, manuite cu indemanare de voluntari. As fi vrut sa ma bucur mai mult, dar simteam ca puterile ma cam parasisera.

Steagurile de pe aleea de finish (de vreo 10-15m) fluturau in vant, demne de finish-ul unei curse memorabile. Poate asta e doar inceputul unei noi aventuri - All xTri are 6 etape. Cum mi-a spus unul la finish - Welcome to this family!

Pe la 1am coboram cu trenuletul spre Grindewald, unde eram cazati la un hostel. Dupa un dus, am dormit lemn intr-o camera cu 6 paturi, noi 3 si inca 3 chinezi. In tren am bagat rapid un rand de paste, dupa care am adormit cu capul pe bara. Adi cu telefonul lui vegheau :)


Si ca poza de familie, a doua zi am urcat din nou la Kleine Scheidegg cu trenuletul pentru festivitatea de premiere, unde am primit tricourile de finisheri si am fost imortalizati in fotografii. S-a facut o fotografie doar cu finisherii si alta si cu suporterii. A fost un week-end superb. Hai Romania!