Impresii post Sahara si altele...

A trecut. Efectele inca se mai simt insa. Toti oamenii noi pe care i-am cunoscut acolo asteapta sa intram in legatura. Eu d-abia astept!

Ieri am vorbit cu Elu, tipul care a facut maratonul Saharei anul trecut. E un tip pe care il admir mult. Se implica mult in societate si vrea sa schimbe lucruri. Am vorbit despre cursa in sine si la un moment dat m-a intrebat daca vreau sa-i raspund la cateva intrebari pe care apoi sa le publice la el pe site. Of course! Totul pentru evanghelizare. Avem nevoie de oameni pe care sa-i urmam, doar asa am pornit si eu...

Cu oricine m-as intalni acum pentru prima oara dupa ce am venit de la Sahara, subiectul de discutie e invariabil. Imi place, pentru ca am sansa sa pornesc ceva si in altii. Ceva ce nu tine de viata de zi cu zi, ci mai degraba de vise. Un tel pentru o viata monotona. Mi-am dat seama pe parcursul saptamanii trecute cat de mult mai avem de recuperat fata de altii. Am intalnit acolo oameni care planifica viata pe ani de zile, care isi urmaresc vise de-o vesnicie, oameni care se implica si ajuta alte popoare (cu greu poti spune asta la romani), oameni de la care am auzit povesti incredibile, pe care mi-as dori sa le traiesc...

Dar am revenit acasa. Mi-a fost foarte dor de blonde. Iar piticioasa e incredibila, evolueaza cu o viteza...
Mi-am reluat si programul de antrenamente pentru celelalte curse. Maratonul de la Vienna va fi pe 15 Aprilie (de Paste), apoi Half Ironman-ul de la Sankt Polten din Mai, apoi mai vedem...

Simt nevoia sa ma implic mai mult in cauze sociale. Motivatia competitiva nu mai e la fel de importanta ca in trecut. Am vointa sa ma antrenez din greu, sa avansez....dar pana unde? Daca as sti ca si altcineva beneficiaza de participarea mea la curse si ca asa pot ajuta niste copii de ex. sau as determina si alti oameni sa renunte la un stil de viata total deficitar (salarial 100%), m-as motiva mult mai bine. Ramane sa discut cu oameni care au mai facut asta si sa invat de la ei sau sa adaptez.

In orice caz, experienta Sahara a lasat mari urme pe mine. O voi repeta si voi continua sa-mi testez si limitele. Cred ca e de datoria noastra sa evoluam in viata.

Referitor la intrebarile lui Elu, mi-au placut. I-am si raspuns si iata ce:

1. cum te simti ca roman sa participi la Maratonul Sahara?

Ca om, ma simt fantastic. Sahara, in formula in care e organizata cursa acum, are un pronuntat caracter umanitar. Cursa in sine e o incercare grea, cladeste caracterul. Ca roman, nu poti decat sa te bucuri cand cei din jur te intreaba despre tara ta si apoi stii ca in mintea lor Romania o vor asocia mereu cu tine. 

2. ce parere ai pentru faptu ca ai scos cel mai bun timp romanesc la acest maraton?

Sunt sigur ca in 2013 alt roman va scoate un timp mai bun ca mine. M-am antrenat greu iarna asta. Am sacrificat multe si alerg pentru mine. Se spune ca Sahara e o cursa in care "esti in mainile desertului" si ca timpii depind de multe variabile. Sunt total de acord. Am scos un timp mai slab decat imi propusesem, totusi, sunt constient ca am dat tot ce puteam. Mai mult nu cred ca as fi reusit decat cu pretul unei accidentari sau alt necaz. Sunt impacat.

3. ai terminat acest maraton, cate maratoane ai in total? ce te-a facut sa alergi maratoane?

Cred ca am sarit de 10 maratoane, nu particip la competitii de mult timp. Totusi, alerg de cand ma stiu. Imi place alergarea si consider ca ai nevoie de motivatii sa te mentii. Pentru mine, nevoia unei motivatii externe (cum ar fi de exemplu implicarea in cauze sociale) incepe sa se simta din ce in ce mai des.

4. ce sfaturi tii sa dai celor care vor sa abordeze primul lor maraton?

Maratonul este un sport de anduranta. Sfatul meu ar fi sa aiba rabdare. Oricat de dur si serios ar fi programul de antrenament, primele maratoane nu vor fi la inaltime, decat in cazul stabilirii unei stachete modeste. Corpul va raspunde in timp la comenzi. Si apoi, cel mai important lucru este sa-ti placa (sau mai bine zis sa inveti sa-ti placa). Doar asa vei avea o evolutie frumoasa in ani...

5. revenind la Sahara, ai mai alerga o data maratonul? Si de ce?

Da, l-as alerga, dar nu in viitorul apropiat. Poate peste cativa ani de zile. Sunt un tip competitiv. Deocamdata in plan am altele ca Everest maraton, Antarctica, Maratonul Marelui Zid Chinezesc...Cred ca la Sahara, mai degraba m-as intoarce pentru cauza Saharawi, pentru acei oameni superbi. Cursa in sine este draceasca. O pot face inca o data, nici nu-mi pun problema. Ma intreb de ce n-am avut nici macar o singura basica, nimic. Cred ca am avut noroc.


Cam atat pentru astazi, sper ca am pus pe cineva pe ganduri cu acest post :)

bafta!

Maratonul Saharei - l-am terminat cu bine!

Ieri a fost a 2-a zi dupa marathon. Am fost de dimineata la plimbare si am prins inca un rasarit superb. Aici soarele rasare pe la 8 dimineata, mult dupa ce se crapa de ziua...asa ca nu trebuie sa ne trezim devreme pentru a-l vedea ridicandu-se.

Aveam nevoie de somn dupa cursa. A fost incredibil de grea, mult peste asteptari. Dar, mi-era clar ca cele doua variabile pe care nu le-am intalnit mai deloc in sesiunea de antrenamente imi vor creea cele mai mari probleme – soarele si nisipul.

Toata lumea vorbea inainte de cursa despre caracterul de solidaritate (cu cauza poporului Saharawi) al maratonului. Aceasta abordare s-a schimbat insa dimineata trecuta. Toti erau incordati si se pregateau de zor pentru cursa. Am fost vreo 100 de participanti la Maraton, cateva zeci la Semimaraton si alte cateva zeci la cursele de 10km si 5km.  

Dupa o plimbare de vreo ora cu autobuzul pana in Aiun, am pornit in cursa pe un soare potolit (startul cursei a fost la 9.30AM), pe traseul de 42km care duc inapoi in Smara. Primii 20km nici nu i-am simtit. M-am antrenat toata iarna si asta s-a vazut. Dar apoi a inceput calvarul. O zona de vreo 10km de dune cu nisip, cu un soare doborator acum, mi-au scazut drastic nivelul de energie. Am terminat cursa mergand si alergand. Am avut niste crampe care m-au dus peste timpul meu dorit.

Totusi, nu am nici o basica si nici o unghie afectata! E un fapt inedit pentru mine.

Cred ca oricine vrea ceva inedit, ar putea sa faca maratonul Saharei. Pentru mine a fost un lucru mult dorit si ma bucur ca Alina a fost alaturi de mine. Suportul ei m-a ajuat incredibil de mult. Asta si dorinta de a-mi vedea limitele. Acum stiu ca limita e mult mai incolo, mult peste ce credeam ca pot. Intr-un fel m-am gandit si la fostii mei colegi de la IBM, mi-as fi dorit sa vin acasa sa stau de vorba la o cafea dimineata cu ei. 

Am terminat al 33-lea, cu 33 minute peste target, purtand nr. 111. A fost cea mai grea cursa de pana acum. Incredibil de grea...Am terminat si eu, si Marius si John, iar asta e cel mai important. Toti suntem sanatosi si avem ce povesti la intoarcerea in tara.

As vrea sa mai povestesc din experientele de aici. Nu cred ca mi le amintesc acum pe toate, dar incerc sa scriu despre cateva. 

Ieri la pranz am cunoscut doua americance de la fundatia Not Forgotten. Vin aici si petrec cate 3 luni pe an in voluntariat la English School. Ii invata pe localnici limba engleza. Mel si Rebecca s-au integrat foarte bine in peisaj, poarta haine Saharawi si sunt sunate de familiile la care stau sa vina la masa (e o chestier si de siguranta, familiile sunt raspunzatoare pentru strainii care stau la ei si trebuie sa stie mereu unde sunt).

Azi noapte am stat pe covoare in curte si ne-am uitat la stele pana la ora 2. A fost superb. Sunt mii si daca intanzi mana, parca le poti atinge. Nayla, Mulai Ahmed si Bashir ne-au tinut companie si am vorbit intr-una. Sunt foarte ospitalieri si comunicativi. Bashir mi-a promis ca-mi aduce un scorpion azi. Pe perioada iernii, mai greu gasesti aici scorpioni. 

Nayla ne-a povestit intr-una despre poporul Saharawi, ce inseamna sa fii refugiat si ce gandesc ei despre asta. De asemenea, Bashir ne povesteste despre iubita lui Nana. El are 25 ani, iar ea 18. Ar vrea sa o ia de sotie, dar nu stie insa daca familia ei va fi de acord. Intr-o zi a fost chiar suparat, se certase cu ea si plansese destul. 

Am dat azi un interviu si la Radio Romania Actualitati, dupa cele de la Europa FM de zilele trecute. Ma simt bine sa stiu ca pot insufla o idée si altor romani. Si ne-am prezentat bine, oricat de drastic as fi cu mine, stiu ca au meritat toate eforturile alergarilor peste iarna. 

Mi-e dor rau de casa si de blondele mele. Sambata o sa le pot strange in brate si o sa fie totul bine. 

Salutare tuturor!

Sahara Maraton - Primele zile in Smara, cu poporul Saharawi

In sfarsit am reusit sa ajung la cafeneaua cu internet...am ajuns si ieri, dar din pacate nu era current :)

Nu am cuvinte destule sa descriu ce am vazut aici in 2 zile. 

Am ajuns la 4 dimineata sambata in Smara. Dupa 2h petrecute in aeroport la o coada de 100 oameni la controlul de pasapoarte, ne-am urcat intr0un autobuz vechi si plin de praf cu care am mers cam 3h pana in desert. Pe autobuz a fost un frig groaznic, iar uitandu-ma pe geam m-am ingrozit ce peisaj nocturn plin praf si de masini de armata (care erau in convoiul nostrum) am vazut. Am reusit sa adorm. In Smara, am fost primiti intr-un haos total de familia la care stam, nr. 130. Am dormit 3h dupa care femeile din familie au navalit peste noi in camera (e o camera simpla, de chirpici, in care stam toti 4) si au inceput ritualul de ceai. Suntem 3 romani, eu John si Marius, si un polonez – Chris. Dupa ce am terminat ceaiul ne-am plimbat prin Smara un pic, am fost la piata si am cumparat legume. Gazda a luat si un pui pe care ni l-a gatit pt seara – delicios.

Din pacate nimeni din familie nu vorbeste spaniola, ce sa mai vorbim de engleza. Din fericire, am cunoscut-o pe Nayla, translatoarea care ne-a fost repartizata noua de govern. E o tipa tanara, profesoara la scoala de adulti, unde ii invata pe cei din sat limba engleza. Cu ea am stat de vorba cateva ore (f interesanta conversatie, cu multe subiecte) si apoi am mers si la bar. Am baut un super suc de mango :)

Ea ne-a spus despre ce inseamna a fi refugiat. Poporul Saharawi, la care stam, sunt un popor de refugiati. Ura fata de marocani e evidenta. Algeria i-a adoptat, i-a sustinut sa se stabileasca aici, deci intr-un fel, Saharawi e un fel de stat in stat, in interiorul Algeriei. Au guvern, presedinte, tot ce le trebuie – il iubesc pe presedinte, e un om la 60 ani, sarac si intelept (ca la noi...)

Nu au voie sa paraseasca tara (cu permisiune speciala merg in Alger, Mauritania sau Cuba), fac concediile acasa si sunt f saraci. Preturile sunt ridicole. Un taxi din Smara pana in Tindouf (60km) costa 1Eur...

Ieri a fost agitatie mare, pentru ca azi a fost si parada pt ziua nationala (27 Februarie).

Am fost la scoala sa ne inscriem pt marathon. Mi-am ales nr. 111, sper sa fie cu noroc. Am vazut la scoala si un banner cu cei 3 voluntari rapiti in noiembrie – se pare ca de o grupare din Mauritania. Nu se mai stie nimic  de ei (2 femei si un barbat). Tuturor le pare rau, spun ca nu s-a mai intamplat niciodata.

Nayla (se pronunta Najla) a promis ca ne duce sa vedem un rasarit si un apus – ambele sunt superbe. Aseara am stat cateva minute si ne-am uitat la cer – n-am vazut in viata mea asa ceva. Cerul e plin de stele, aparent foarte aproape. N-am vazut inca o stea cazatoare, dar as vrea sa vad una asta seara sa-mi poarte noroc in cursa maine. E frig noaptea. Ieri a fost mai racoare si afara. Azi insa, in timpul parade, soarele ne-a rupt. Stau tot timpul cu un batic luat din Egipt pe cap si pe fata. Parada a fost f animate - copii veseli,  femei dansand cu pusti in mana, camile...fara armata. Armata doar a pazit buna desfasurare.

Am stat la tribuna oficiala, unde intrau doar cei mari in grad ai lor si orice turist cu haine diferite. E interesant cum se uita la tine cand te vad strain. Toti sunt insa foarte ospitalieri. Inclusiv familia numeroasa la care stam, cu veri, nepoti, matusi, tati, frati, etc.

O sa mai scriu maine, dupa cursa. Incerc sa vorbesc dimineata, inainte de cursa, cu Bogdan Miu, la matinalul Europa FM in direct - intre 9 si 9.30.

Apoi, am ceva emotii, daca soarele va fi ca azi, ne va rupe...Soarele si nisipul, tot ce conteaza p-aici.

Am facut si un antrenament azi pe la ora 13.00, soarele e cam daramator. Vom vedea maine.

Urati-mi bafta! 

Inainte de plecare

Maine dimineata e imbarcarea catre prima mea incercare mai grea....maratonul Saharei.
Mi-am facut temele, m-am pregatit serios si sper sa fac o cursa buna.

Voi incerca sa pun pe blog experientele zilnice acolo, in masura posibilitatilor.
Cursa este luni, 27 februarie, incepand cu ora locala 9.30, adica 10.30 la noi.

Poate voi intra in direct si la Europa FM in matinal pentru cateva minute, intre 9.30 - 10.00 ora noastra.
Daca totul merge bine, voi avea o poveste frumoasa de spus.

ciao!

Incet-incet catre Sahara...

Hotarat lucru, vremea zilele astea e bestiala.
Ieri am alergat prin Herastrau cea mai grea tura din viata mea cred. Pe lac batea un vant de era sa ma ia pe sus...iar zapada viscolita pe alocuri unde no man has gone before mi-a facut sa simt ca-mi iau foc picioarele. Am terminat antrenamentul rupt. Dar cu gandul ca totul este spre bine...

De ce alerg pe vremea asta? la -12 grade? pentru ca am ambitia sa merg la un maratonul Saharei. Si pentru ca mai am 3 saptamani pana atunci. Acum am antrenamente mai variate ca anul trecut, pe aceeasi vreme. Am bagat constant si antrenamente de inot, alergare si ceva bicicleta. Sper ca variatia asta sa ma ajute.

Cel mai tare mi-e frica de temperatura. Acum fac alergari si afara si in sala (asta pt a ma apropia de temperatura cursei). Cele de afara sunt pt anduranta (si duritate), iar cele din sala mai mult de intensitate, pentru ca afara zapada asternuta sau gheata imi dau un sentiment ca la 14km/h as putea sa-mi rup picioarele sau chiar gatu`.

Eram 3 romani la maratonul de la Sahara, plus inca unul la cursa de 10km. Din 3 am ramas 2, pe unul l-au doborat problemele materiale. Asta e o mare problema: te antrenezi frenetic pentru o asemenea cursa, si fizic si mental, iar apoi realizezi ca nu mai poti merge din cauze materiale. Life sucks!

Ma gandesc mereu cate sacrificii faci cateodata in viata pentru niste teluri care nu au nici un sens pentru oricine altcineva. De ex. lumea care aude ca plec de la -10 grade sa alerg la +50 grade, imi spune ca nu sunt in toate mintile. Poate, dar m-am antrenat din greu si am sacrificat multi neuroni si calorii ca sa fiu in stare (cel putin asa cred) sa fac aceasta cursa.
In functie de experienta de aici voi pleca la anul la Maratonul Everest-ului. Ala ajunge "doar" pana la 5.500m altitudine. Am citit despre el pe net si suna interesant. Greu rau, dar interesant.

Acum ma chinui sa mai dau vreo 2kg jos de pe mine in 2 sapt, ca sa pot incepe apoi cura de carbo loading pt cursa. Ma astept sa dau jos in cursa vreo 7-8kg. Cu o hidratare corecta, poate raman la intoarcere doar cu vreo 2-3kg in jos.

Ma gandesc la maratoanele de oras, care mi se par oribile in conditiile in care alergi la 15-25 grade, cu oameni in jur care te aclama si cu prietenii aproape.
Oare cum o fi asta, cu alergare pe nisip (nu prea sunt obisnuit...), la 45-55 grade si fara suporteri care sa aclame? Dupa fiecare maraton terminat ma intreb: de ce l-am facut? De multe ori nu cred ca-mi dau singur un raspuns care sa faca foarte mult sens. Dar dupa Sahara sigur voi spune: L-am facut!!! primul din familia mea care a alergat un maraton in Sahara.

Si apoi voi rade la gandul: Ce dracu, oricine in tara asta ar alerga maratonul asta, ar fi primul din familia lui :))

Voi incerca sa comunic de p-acolo in fiecare zi. Sper sa am retea la internet-cafe-ul improvizat din tabara de baza. Nu va fi o experienta usor de uitat. Ca doar d-asta traim, pentru experiente.

Salutari...

Happy 2012! Putin sport nu strica in programul anual

Happy 2012!

Va urez la toti un an bun, cu impliniri multe si nu uitati sa faceti aceste impliniri pe o arie cat mai variata de obiective.

Pentru mine, planificarea lui 2012 a inceput undeva prin septembrie anul trecut, cand m-am hotarat sa particip la un maraton inedit, si anume Sahara. Este una dintre acele competitii pe care cred ca orice maratonist (sau chiar as putea spune sportiv) si-o doreste in palmares.
Si ca sa fie totul bine, aceasta competitie s-a ivit chiar la inceputul anului (27 Febr), un start promitator pentru tot sezonul.

Ma simt bine, mult mai bine decat in anii precedenti. Mereu imi reamintesc ca nu sunt un sportiv de performanta. Nu am programul unuia, si chiar daca voua vi s-ar parea exagerat programul meu (aprox un antrenament pe zi, cu alergare, bicicleta, inot, stretching si forta), ma bucur la gandul ca in momentul in care voi obosi voi renunta instant la tot programul de antrenamente. Deocamdata mi-e bine.

Sa revin un pic la Sahara. Am preluat ideea de la Andrei Rosu. El l-a facut anul trecut si cica experienta e fantastica. Andrei e un super tip, am vorbit cu el de mai multe ori si de fiecare data cate ceva mi-a ramas pe creier. Face chestii pe care cred ca toti ni le-am dori sa le facem. Daca doriti, cititi cate ceva pe blogul lui: http://andreirosu.wordpress.com/

Excursia in Sahara dureaza 7 zile, perioada in care voi dormi pe la tribul Saharawi in casa, voi manca cu ei, ma vor implica un pic in activitatile lor zilnice si voi face si maratonul.
Temperatura de alergare - intre 45-55 grade celsius. Suprafata - nisip. D-abia astept! :D


In rest, Sahara as vrea sa fie primul din planul meu pe 3 ani:
2012 - Sahara
2013 - Everest
2014 - Antarctica


Pe 2012 o sa mai bag si alte maratoane, triatloane si cel putin un half Ironman. O sa merg pe munte, o sa-mi fac concediile alaturi de familie si o sa ma bucur de orice moment alaturi de blondele mele.


Voi incerca sa pun in fiecare zi din Sahara cate ceva pe blog - pentru cine doreste, m-as bucura sa va abonati la blog pentru a citi impresiile. In felul asta as putea avea si eu un feedback rapid la ceea ce scriu.


Dar pana atunci, spor la orice va doriti in 2012 si sper sa ne auzim cu bine.


dragos

Bucharest International Marathon 2011

Ma tot gandesc cu ce sa incep relatarea despre cursa de ieri. N-as spune nimic de propriile trairi, pentru ca nu vad relevanta acum. As mentiona insa cate ceva despre atmosfera, despre oameni si chiar despre viitorul acestei tari :)

Eu unul cred ca suntem pe drumul bun. Cu toata ne-promovarea unui maraton "national", deoarece cred ca maratonul capitalei se poate numi asa, s-au strans ieri cateva mii de oameni - participanti si sustinatori - la Piata Alba Iulia. Oameni veseli, pe care vremea posomorata nu i-a tinut la caldurica in case...Toata lumea zambea, se incalzea, radea si aclama. Asa a fost toata cursa, cel putin in zona de start si de finish a maratonului. Pentru fiecare participant exista cineva care sa strige.

Foarte multi concurenti din corporatii. Oameni care vor sa faca parte din ceva, dornici de o alta experienta, inafara orelor de birou. Cursa a fost dura. Vremea nefavorabila si ploaia mocaneasca ne-au macinat nervii. Am ajuns acasa ud tot, iar picioarele si mainile nu le mai simteam de frig. Cu toate astea, eram fericit. Am plecat apoi la ziua Irinei, unde am baut, am mancat si ne-am sarbatorit.

Mi-am atins o limita. Dupa maratonul de la Piatra Craiului de saptamana trecuta (unde mi-am facut nou PR in maraton montan - 6h35`, am terminat maratonul de la Bucuresti sub 4h (mai exact 3h48`) o performanta fantastica pt mine. Iar seara ne-am intalnit cu totii la Tratoria - vorbesc de cei de pe Traiesc Sanatos, colegii de maratoane si alte sporturi - unde am sarbatorit si am ras impreuna. Toti trecuseram prin ceva in acea zi - full maraton, half sau stafeta.

In rest, realizez ca suntem o mana de oameni care punem umarul la comunitatea de alergatori de p-aici. Am prieteni care alearga, dar nu vor sa participe la aceasta cursa, deoarece nu-i intereseaza. Incerc sa le spun ca ar trebui, si-asa suntem putini....poate asa crestem si noi Maratonul Bucurestiului pe plan european.

In rest, ca de obicei, blondele au fost la finish sa ia medalia impreuna cu mine. E un sentiment fantastic sa ai familia langa tine...si ele stiu cat le iubesc. Si ce exemplu mai bun sa-i dai copilului daca nu asta...

Despre sport ne mai auzim pe la anul, ca s-a terminat sezonul 2011. In 2012 sper sa incep cu dreptul in maratonul Saharei. 

By the way, sunt curios, cati dintre voi stiati ca Bucurestiul are un maraton? Intrebare retorica ;)

Liniste si pace!

Maraton Piatra Craiului 2011 - Finally, I did it!!!

Pana acum am auzit multe lucruri despre Maratonul Pietrei Craiului, dar nu am avut curajul sa-l infrunt. Pentru mine, acest maraton era un fel de Freddy Kruger, o sperietoare.

Totul a pornit insa de la Hercules Maraton. Aia a fost cea mai grea cursa pe care am facut-o in viata mea, 44km prin Muntii Cernei (postul detaliat mai jos). Asa ca am vrut sa ma conving daca ceea ce mi-au spus toti, si anume ca MPC e cel mai greu maraton montan de la noi, e adevarat.

E bine, dupa ce l-am facut si pe asta, as putea spune ca un maraton montan depinde foarte mult de starea de antrenament specific pe care o ai la momentul respectiv. In cazul meu, Duatlonul de la Brasov, de acum 2 saptamani, cred ca m-a pregatit indeajuns incat aici sa nu simt aceleasi dureri ca la Hercules.

In orice caz, MPC e cel mai "montan" maraton de pe la noi. Are foarte multe zone tehnice, alergare pe stanca, grohotis, coborare la stanca pe coarda fixa. Hercules e un maraton montan mult mai soft. Aici e vorba de urcari cu panta mare, coborari dificile si pasaje periculoase. In zonele periculoasa e interzisa depasirea, existand un mare risc de accidentare sau chiar deces (nu glumesc!).

S-o iau cu inceputul.
Aventura a inceput cu validarea intarziata a aplicatiei mele pe site. Am fost intrebat la ce maratoane montane am mai participat, de ce vin aici si alte chestii d-astea...Am ras la momentul ala, dar au fost persoane care nu au fost lasate sa intre in cursa din cauza experientei. Tipul care organizeaza MPC
se pare ca analizeaza cererile si mai si respinge ce nu corespunde. Pana la urma, are si el dreptate, iti trebuie ceva experienta de munte sa poti face o asemenea cursa.
Anyway, nu e treaba mea. Eu am aplicat si am primit pana la urma confirmarea. Apoi am citit pagina cu regulamentul si m-am ingrozit. Parca mergeam pe Everest...Totul pentru o desfasurare cat mai fara incidente a cursei. De ex., trebuia sa ai la tine cel putin 500ml apa, geaca de ploaie, mobil, pantaloni lungi, geluri, etc. O adevarata expeditie. Bineinteles ca la start erau unii imbracati sumar (iti dadeai seama ca nu au de gand sa termine in 10h cursa) si altii cu rucsacul de expeditie in spate :))
http://maratonpiatracraiului.blogspot.com/2011/07/regulament-mpc-salomon-2011.html

Dimineata am ajuns acolo cu vreo 30 min inainte de start. In 15 min mi-am facut incalzirea si am intrat in zona destinata alergatorilor. Discutiile erau aprinse in zona mea, toate despre ce are fiecare la el si cum va aborda cursa.

Mi s-a parut normal faptul ca fiecare vorbea de timpi, performante....in ciuda faptului ca e un maraton montan, nu prea e la fel de clar cand si cum ai putea termina.

Am abordat cursa si in ideea de a nu ma rupe, deoarece duminica viitoare am Maratonul Bucurestiului. La inceput s-a alergat legat, in grupuri valorice aproximativ egale.

Am incercat sa ma menajez, dar fara prea mare succes. Un asemenea maraton cere o cantitate enorma de energie de la participanti. Coborarile sunt la fel de rele ca si urcarile. Poate chiar mai rele, deoarece in coborare poti da in crampe mult mai usor decat la urcare.

Apoi trebuie sa fii atent unde calci, la pietrisul care fuge de sub picioare si mai ales pe Marele Grohotis, unde fug pietrele in toate partile. In zonele periculoase au fost plantati oameni din staff-ul organizatoric. Au dirijat circulatia perfect. De fapt, toata organizarea cursei a fost perfecta. Felicitari organizatorilor!

Am avut la mine rucsacul de hidratare. E cel mai bun remediu pt sete. Mi-am facut in el bautura izotonica si mi-am pus in ea si 2 pliculete Isostar cu saruri impotriva crampelor musculare. A functionat perfect, impreuna cu mancarea de la punctele de revitalizare mi-am asigurat o cursa usoara. Ba chiar, la Plaiul Foii, la puntul de revitalizare, am stat vreo 20 min si am baut si vreo 3 supe :)

Ultima parte a cursei a insemnat trecerea pasului Diana. E criminal. Urcare de vreo 2-3km cu inclinare de vreo 74 grade (asa am citit si eu pe site). Oricum, simti fiecare pas. Incepe pe la km 28...si nu se mai termina. Coborarea e la fel de anevoioasa. Cred ca mi-a luat peste o ora sa trec de Diana.

Ajuns de partea cealalta a muntelui, am stiut ca am scapat. Eram pe la 6h deja si ma gandeam ca nu voi reusi nici acum sa scad sub cele 7h (la Hercules am scos 7h26`). Dar m-am ambitionat si am tras un pic mai tare la sfarsit. Guess what? Am reusit sa trec linia de sosire intr-un nemaipomenit 6h35`. Fantastic, am un nou PR. Oare oi putea sa-l bat la anul? :D

Ca de obicei, blondele au fost cu mine. Alina a alergat cu mine ultimii 50m cu shoarecele in brate, pana la trecerea prin poarta de Sosire. Eram in culmea fericirii. Terminam cea mai temuta cursa din viata mea impreuna cu fetele mele...si o groaza de fotografi care ne luasera la tinta.

Sentimentul ca am terminat macar o data in viata mea Maratonul Pietrei Craiului este inegalabil. Acum pot spune cu mandrie ca am facut un adevarat maraton montan. Eu si alti 478 de oameni (cel putin atatia apar inregistrati pe site)...Fiecare dintre ei cred ca e la fel de mandru. E un mare lucru in viata asta in care serviciul ne ia cea mai mare parte din zi...in care goana dupa bani e lucrul la care se raporteaza cei mai multi.

Pentru mine, astea sunt momente ce nu trebuie sa lipseasca din viata. Sunt momente in care imi demonstrez mie ca imi pot depasi limitele. Daca mi-ar fi spus cineva ca voi termina cursa sub 7h, as fi fost f sceptic. Dar ambitia m-a facut sa alerg chiar si atunci cand picioarele nu ma mai ascultau. Mare e puterea mintii...
Citeam odata, intr-o revista de triatlon, ca in momentul in care simti ca nu mai poti, ca asta a fost, esti undeva pe la 40% din ceea ce poti. De acolo preia vointa, doar ea te poate duce pana la sfarsit.

Sper sa pot termina Maratonul Bucurestiului. In acest moment (e marti acum) resimt din plin oboseala din picioare. Toti prietentii mei cu care am alergat la MPC sunt ori in pat cu crampe, ori d-abia se pot misca. Nu voi avea nici un tel la MIB. Repet, sper doar sa termin...


Cu bine!

17 Sept 2011...si cate ceva despre Duatlonul de la Brasov

Sunt prin Dubai acu si incerc sa ma refac dupa experienta un pic traumatizanta de la Duatlonul de la Brasov.

Din (ne)fericire, este al 2-lea an in care incerc sa fac varianta Profi a traseului, deoarece "obrazul subtire...". De fapt, a fost o prostie in capul meu. Asta nu e cursa de oameni normali. Varianta Hobby este. Profi-ul este chiar pt sportivi profesionisti sau sado-maso.
Am terminat cursa, pentru al doilea an la rand, cu crampe si un consum enorm de energie. Dupa ea, un somn de 4h dupa-amiaza si o hidratare corespunzatoare nu pot spune ca te ajuta prea mult.

In plus, si ego-ul meu a cam suferit. Desi am facut o cursa mai buna decat anul trecut, am iesit pe locul 21 din 27 cu un time de 3h37". Poate ca altii mai destepti de anut trecut au invatat ceva si s-au transferat la Hobby.

o portiune f periculoasa, in stanga era prapastie

Traseul de alergare e ok, chiar o placere. Dupa care vine bicicleta. 2 ture complete (aprox 20km) pana in varful Tampei, cu bicicleta impinsa aproape 90% din urcare, mi se pare destul de solicitant. Iar coborarea, deoarece ai spune ca e super ok, nu e deloc asa. Multe portiuni din ea sunt chiar la nivel de Downhill. Bineinteles, pe o bicicleta care nu e deloc pt downhill. Multi au cazut, unii chiar nasol.

Campionul european la Duatlon facand o tumba

Eu am incercat sa stau in sa cat am putut, totusi, m-am hazardat si la o coborare in varf pe niste stanci mai abrupte, m-am imprastiat...cineva a tipat dupa aia la mine "esti ok? stai linistit, nu esti primul zburator :)"

Mi-am belit soldul din nou (dupa cazatura de la sosea de acu vreo luna) si sucit cateva degete care s-au umflat dupa cursa...deci voi mai pierde cateva zile de antrenament.

Overall, nu pot spune ca nu mi-a placut.

Orice provocare are si placerea ei. Riscurile nu le calculezi in acel moment...cel putin eu nu. Erau portiuni unde dadeam tare pe coborare si ii depaseam pe altii....mai precauti.

Oricum, nu mai fac varianta profi la anu. Urcarea e criminala, te suge de orice vlaga pe km intregi...si nu se mai termina. Iar coborarea e f periculoasa, cu portiuni f tehnice si abrupte (are chiar si o prapastie de cativa metri pe traseu) unde te poti imprastia de tot. Erau destui sifonati pe la finish.

Cred ca varianta Hobby aduce si ceva placere acestei curse. Sigur Profi-ul aduce doar strangeri de dinti si crampe...

In rest, as putea spune ca a fost perfect. Shoarecele a primit prima medalie din viata ei. Alina a alergat cu mine (si cu ea in brate) ultimii metri ai cursei. Drept urmare, fata de la finish (si la sfatul DJ-ului care anunta cea mai tanara participanta care termina cursa) i-a pus de gat medalia shoarecelui. A fost un moment emotionant, mi-era drag de amandoua sa le am langa mine. 

Azi am primit si confirmarea de participare la Maratonul Pietrei Craiului. Cred ca va fi alta incercare...e ultimul maraton montan pe care il fac. Experienta de la Herlcules m-a convins ca nu se pot face astfel de curse fara pregatire speciala (ma refer la o experienta normala si placuta, ca de terminat il termini intr-un fel sau altul)...pe care eu n-am de unde s-o iau prea usor.

Dar vom vedea, voi scrie negresit si dupa el.

Trebuie sa ma refac rapid, doar la o saptamana distanta de el va fi Maratonul Bucurestiului...pe care nici un om intreg la cap si cu picioare sanatoase n-ar trebui sa-l rateze. Pentru pentru cei care au citit pana aici, ala are si varianta semi-maraton si stafeta, deci chiar pt oricine (asta in caz ca ma considerati cucu).

Tu-tu de pe meleaguri straine.

Mamaia TriChallenge 2011 - 2h30'

E primul triatlon olimpic pe care l-am facut. Poate de aceea mi s-a parut si cel mai frumos :)

Lume multa, agitatie, asa cum se cuvine la un Triatlon de talie mare. La noi, triatlonul nu e un sport foarte raspandit, asa ca de la cursa la cursa, as putea spune ca vad oameni din ce in ce mai numerosi.

Sursa: Florian Raducanu www.florianraducanu.blogspot.com

Afara exista niste reguli de triatlon pe care lumea le respecta - ma refer aici in special la tipul de echipament. La noi, inca vrem sa atragem oamenii, asa ca pot concura cu ce vor ei. Poate e un lucru bun, deoarece ajungem cam pe la un numar de concurenti de cateva sute pe cursa.

Triatlonul e o proba combinata. Pregatirea dinaintea cursei inseamna combinarea antrenamentelor de inot cu bicicleta, bicicleta cu alergare....sau toate trei. Poate si de aici surprinderea multor participanti care, stiind ca au facut antrenamentele necesare celor 3 sporturi (dar nu impreuna), realizeaza ca este foarte greu sa treaca de la o proba la alta si sa nu aiba rezultatele la care se asteapta in urma antrenamentelor. Sambata am vazut oameni care nu puteau sa alerge dupa proba de bicicleta, chinuindu-se sa-si tarasca picioarele ca pe niste caramizi. Combinatiile de antrenamente se mai numesc si "brick-uri", adica exact caramida pe care o simti legata de glezna in momentul in care te dai jos de pe bicicleta si vrei sa treci la alergare.

Inotul este poate cel mai greu pentru mine, deoarece nu prea am experienta de cursa. Ca sa va faceti o idee, imaginati-va ca asteptati startul pe o linie de 10m, impreuna cu alti 500 de dulai care d-abia asteapta sa zboare din loc. Rezultatul e o apa "clocotita", in care zboara maini, picioare si cei mai slabi sunt bagati la fund si literalmente se trece peste ei. Exista antrenamente speciale pentru start, adica inveti cum sa dai din maini si picioare, cum sa apuci de glezna pe cel din fata si sa treci peste el si cum sa faci fata stresului unui astfel de start.

Sursa: Florian Raducanu www.florianraducanu.blogspot.com

La Mamaia 2 participanti au fost scosi din apa de catre salvamari si luati de Salvare. Nu e un inceput de cursa prea imbietor, dar trebuie sa treci de el. Pentru mine a fost cea mai delicata parte a cursei....dar am trecut cu brio peste ea. Am lovit, am fost lovit si am iesit din apa dupa un parcurs de 1.500m in 30min.

Bicicleta si alergatul imi plac mult. Am tras un pic de mine la bicicleta pentru ca nu am inca tehnica necesara pedalatului in forta cu un consum rezonabil de energie. Si totusi, m-am simtit bine uitandu-ma pe site si vazand ca eu am scos pe cei 40km un timp de 1h06m, iar castigatorul a scos 0h57m. Mai am de pedalat pana sa prind miscarea :)

Aici ma opresc un pic la ce am scris mai sus despre echipamentul de cursa. Daca la inot si alergare mai toti participantii au sanse cat de cat egale, la bicicleta, o cursiera vs. un MTB este o departajare ca de la cer la pamant. Cei 35-40km/h viteza prinsi stand pe aerobar-urile ghidonului unui roadbike (si pedaland intr-un stil foarte eficient dpdv consum energetic) nu prea se compara cu 20-25km/h pe un MTB cu un consum energetic urias la pedalare. Era ceva de genul trece Intercity-ul pe langa Personal :)

Alergarea e cea mai grea proba. Aici au fost cele mai multe abandonuri. Consumul inotului si bicicletei au fost prea mari pentru a mai duce si cei 10km de alergare. Picioarele sunt obosite si daca nu ai avut o hidratare corecta pana in acest punct, nu prea mai e mult de facut...am vazut pe multi strangand din dinti rau de tot pana la finish.

Dupa mine antrenamentele nu fac diferenta intre cine termina si in cat timp, ci cum te simti dupa cursa. Unii bolesc zile, altii merg imediat dupa la berica si o pizza (cazul meu) :D

Pana la Duatlonul de la Brasov, care va fi peste 2 saptamani, am de bagat niste antrenamente de alergare in panta si curse de MTB. Dupa care vin cele 2 maratoane tomnatice de pe la noi - Maratonul Pietrei Craiului si Maratonul Bucuresti (la diferenta de doar o saptamana intre ele). Ca de, asa se face treaba la noi.

Va urez o viata placuta si linistita.
Io.

Hercules Maraton - 44km ai dracu de grei!

Acum vreo 2 saptamani mi-a intrat in cap sa particip la un maraton montan. Avusesem o tentativa acum cateva saptamani, la Moeciu, la Ecomaraton. Din pacate, atunci nu am avut ocazia sa merg la Full, ci am participat la cros, adica doar primii 14km.
Dupa ceva chinuri, am terminat al 24-lea...un super rezultat, mi s-a parut.

Asa ca pe 21 mai mi-am luat inima-n dinti si m-am trezit dimineata pentru a concura la Hercules (la Baile Herculane). Este gandit ca un Ultra-maraton de 44km prin muntii Cernei.

Este cel mai greu maraton pe care l-am facut vreodata. Nu credeam ca se mai termina. L-am facut insa in 7h26`. Da, ati citit bine, adica foarte multe ore.
Mi-as fi dorit sa pot mai mult, sa scot un timp mai bun....o groaza de sa-uri. A fost insa o lectie dura. De cateva ori, pe traseu, am vrut sa renunt. Ceva m-a tinut, cred ca a fost panica si dorinta de a veni acasa, la fetele mele, cu medalia de "terminator" al cursei.

Am citit si eu ca toti participantii cam cum arata traseul, cum trebuie abordat si mi-am facut o strategie inainte de cursa. Dimineata, la inceput, eram plin de energie.

Apoi, kilometrii s-au adunat si a inceput sa devina din ce in ce mai greu. Au fost 2 urcari de vreo 15km care au scos sufletul din mine (si din toti cei dimprejurul meu).
Pe urcari am prins soare, apoi, in varf, pe platoul alpin a inceput o ploaie torentiala. Tot traseul, incepand de pe la km 23 a devenit un patinoar de noroi. Am alergat (mai mult mers, din cauza urcusului si noroiului) prin noroi cu pietris, un pat foarte periculos in care-ti puteai suci glezna destul de usor.

Cand am ajuns la km 24 totul parca se naruia rapid - deja trecusem de 4h. Starea de oboseala se accentua si traseul a devenit din ce in ce mai dificil. Noroiul ajungea pana la glezne, fara vreo posibilitate de a-l ocoli.

Nu mi-am inchipuit ca va fi asa de greu. La toate punctele de revitalizare pe langa care am trecut, m-am hidratat, am mancat fructe si glucoza. Cu toate acestea, energia se evapora rapid. Nu credeam ca se mai termina. Cand am ajuns la ultimii 6km, deja eram robot.

Nu-mi mai simteam spatele, iar picioarele incepeau sa dea semne de oboseala evidente. Pe stangul aveam deja episoade de crampe. Genunchiul drept a inceput si el sa ma jeneze. Avusesem cu el probleme in maratonul de la Bucuresti si nu am vrut sa-l fortez. Asa ca ma apropiam vertiginos de bariera de 7h pe care mi-o setasem pe la jumatatea cursei. Din pacate, nu puteam mentine ritmul decat cu un risc serios de accidentare, caz care nu mi s-a parut o solutie viabila.

Am incetinit si am renuntat la timpul target. Noul tel era sa termin. Nu degeaba m-am chinuit 40km, ca sa ma impotmolesc la ultima coborare. Ultimii 2 km mi s-au parut incredibili de lungi. Ajunsesem sa socotesc sutele de metri.

Cineva a strigat la mine la un moment dat: "Hai, mai ai 100m. Dupa colina aia e finish-ul." Il auzeam, dar nu-mi venea sa cred. Dupa 7h26` am trecut prin acea poarta incredibil de rosie pentru retina mea obosita :)

Am trecut atunci printr-o faza nostima. Cand treci prin poarta, cineva te asteapta si primul lucru pe care il primesti si la care-ti dau lacrimile este medalia de finish. Este ceva ce te tine in cursa. Ea si dorinta de a te depasi.
Acum o cautam cu ochii pe domnisoara care-mi va pune medalia pe gat. Din pacate, ea era un pic mai departe, punea medaliile la gatul altor 2 concurenti ce terminasera inaintea mea. O alta domnisoara vine in fuga si imi pune in mana o punga de plastic. Pentru un moment, m-am gandit ca si medalia este in plasa. Am cautat cu infrigurare in plasa si am gasit o cutie de cereale Dr. Oetker si un tricou tot cu Dr. Oetker.
Eram stupefiat si ma gandeam: Dr. Oetker, fucking Dr. Oetker, asta e ceea ce primesc dupa 44km?????? Fierbeam si eram gata sa i le arung gagicii in cap, cand un tip se indreapta spre mine cu snurul medaliei desfacut, sa mi-l puna pe cap. Am inceput sa rad si ma gandeam.....fucking Dr. Oetker.

Prietenul meu Florin a fost cu mine. Mi-a facut fotografii si m-a ajutat sa ajung bine acasa, in aceeasi zi - vreo 6h de condus la intoarcere. Are si el o poveste de spus despre excursia la Baile Herculane - cum s-a distrus o statiune de vis, despre Hercules Maraton si despre cum se vede competitia prin ochii cuiva din afara.

Vor trece cateva zile pana cand imi vor trece durerile provocate de Hercules. Toti cei care l-au terminat, daca ma intrebati pe mine, sunt niste eroi!

Pana atunci, va urez o viata linistita...

Usor la vale cu bicla buna - 26 Mar 2011

Downhill bike este un sport destul de nepopular la noi in tara, dar cu o cantitate mare de adrenalina.

de anul trecut am inceput sa ma introduc un pic printre practicantii acestui sport si mi-a placut. as putea spune ca e mai fun decat enduro-ul, acolo e un pic si cu "sperietura" treaba.

pana acum m-am dat cu o bicicleta full suspension - un Trek Remedy 8 modificat. super bicla, dar parca se putea si mai bine. dupa cateva ture, m-am decis sa fac treaba cum trebuie si am investit anul asta intr-o bicla de pur downhill.

Sambata am bagat prima tura cu bicla noua. Am pus dimineata sculele pe masina (am fost 2, ca e cam nasol singur), am suit blondele mele si am plecat spre Brasov. Vremea a fost superba. Noi am urcat in Poiana si am tras o tura prin padure pana jos in Brasov, iar fetele au stat la soare si la plimbare.

Traseul a fost superb. Nici un endurist prin padure, nici un ATV-ist. Doar coborare si urcare pe o poteca ingusta, printre copaci. Senzatia e fantastica. Natura si adrenalina se completeaza perfect. Trebuie sa fii f atent insa la radacini si pante, deoarece f usor te pot arunca in cap.

Downhill-ul e un sport pe care nu-ti poti permite sa-l practici fara toate protectiile necesare - la nivelul meu am glezniere/tibiere cu genunchiere/pantaloni cu spuma/cotiere, casca, manusi.
In felul acesta, te simti oarecum in siguranta.

Odata cu tehnica vine si viteza. Poti aborda treaba mai conservativ (cu franele stranse) sau sa te dai...

Important e sa ai bicla pe care sa te poti baza. Restul tine de tine. Si-acum mi-aduc aminte de experienta lui Florin (un prieten care a vrut sa se dea si el anul trecut, dar nu avea bicla potrivita) si zambesc. 2 cazaturi in cap, dureri de sold si zdrelituri pe picioare cred ca pot dezarma pe oricine.
Florin insa e un tip tare, cu un spirit de neclintit :)

N-am poze, din nefericire, pt o exemplificare a senzatiei, dar cu o simpla google-uire apar milioane de fotografii superbe. Daca vreun cititor are chef sa se dea cu noi, astept un semn...

pana atunci, uite bicla si un mic filmulet :)

COMMENCAL SUPREME 8 from COMMENCALbicycles on Vimeo.

bafta!

6 Martie 2011 - Marato de Barcelona

startul

pe traseu

medalia

trupa

Sunt nou la capitolul maratoane, dar parca imi plac tot mai mult. E o proba f dificila, cu multe strangeri din dinti. Un test psihic extrem, dar cu o satisfactie incredibila.

6 Martie, o dimineata racoroasa, multi oameni si multe asteptari.

Maratoanele europene sunt "altfel". O reteta pe care natia romaneasca n-a experimentat-o inca si pe care cu greu am vedea-o pe plaiurile mioritice.

15.000 participanti. Toti veniti cu familiile, cu prietenii, astfel incat oamenii stransi cu ocazia acestui maraton, in opinia organizatorilor, au fost in numar de peste 100.000!!!

Bineinteles, asta inseamna cazare, mancare si bani de cheltuiala. Totul insa se merita. Experienta cursei, pentru participanti, si cea din postura de spectatori/aclamatori, pentru familii si prieteni, este uneori peste asteptari.

Sambata am fost pe la Expozitia oficiala. Ne-am luat numerele si ne-am cumparat ultimele chestii necesare cursei - geluri, batoane, etc. Am ramas impresionat de marimea si de verva acestei expozitii, realizand amploarea fenomenului de "running". Nu prea vezi asa ceva pe la noi...

Duminica
Ora 8. Ne vedem in Plaza d`Espagna. Vorbesc de grupul nostru de romani, in numar de 14. Ne numim Traiesc Sanatos. Toata lumea e excitata de ce va urma. Avem dupa noi si cativa prieteni/surori/neveste care ne vor urma pe traseu pentru a ne fotografia si incuraja.
Ne facem o incalzire si glumim, stim prin ce vom trece si suntem pregatiti pentru a ne simti bine. Suntem mai competitivi sau mai relaxati. Asta depinde de fiecare dintre noi (cazul meu - competitiv - vreau sa scot 3h30`).

Pornim fiecare catre sectorul unde am fost asignati, conform timpului de finish declarat. Ne uram bafta.

Ora 8.30. Startul. Nu inainte de a trece prin mijlocul nostru un grup de tobosari. A fost un moment care mi-a dat fiori. Pe un ritm de toba infernal, toata lumea tace, ei inainteaza intimidant. Super!
Primii km se fac "bara la bara". Vreo 2 alergatori, vizibil deranjati de ritmul mai rapid (s-au plasat prea in fata pentru ritmul lor, mai lent) sunt aproape calcati in picioare de gloata...
Toata lumea e fresh, zambim toti.

Km 20, sunt in avans fata de timpul prognozat cu vreo 7 min. Stiu ca greul inca nu a venit. "Maratonul incepe la km 30." E o vorba...

La mine greul a venit pe la km 36. Atunci am inceput sa am primele crampe.
Din fericire, organizatorii au aranjat pentru a doua parte a cursei, distractii la fiecare km. Formatii de muzica cantand live, sesiuni de fitness in piete publice si alte distractii ne-au insotit pe traseu. Asta pe langa toate obiectivele turistice ale orasului, imprejurul carora s-a schitat traseul. Un singur tur de 42km, magnific.

Spre sfarsitul cursei au inceput momentele dificile. Alergatori obositi, cu crampe, si mai rau, chiar cu probleme de sanatate.
La urma urmei, organismul uman nu prea a fost cladit pentru asemenea efort. Toata stima pentru cei care trec linia de finish, indiferent de timp, culoare, sex sau varsta.

Am trecut linia de finish cu 3h41`. La 10 min diferenta de target. Ma incearca un sentiment de frustrare, dar sunt multumit, stiu ca voi avea alte ocazii. In 2 ani as vrea sa incerc un 3h, dar stiu ca imi trebuie ceva experienta...

Ne asteptam la finish. Strangem toata gasca. Toti terminam! Suntem extenuati dar fericiti. 14 romani! Nu stiu daca au mai fost si alte grupuri de romani, dar stiu ca au mai fost romani la individual.

Am ramas uimit de determinarea unora de a trece linia de finish. Toata lumea are un zambet chinuit pe fata, cu medalia pe piept. E o recompensa binemeritata.
Pentru unii, nu stiu daca pretul chiar merita. Un tip avea carne vie intre picioare, din cauza frecarii extreme a sortului (de obicei, la sort scurt se da cu ulei de copii, pt ungere). Altul avea carne vie la sfarcuri, din cauza frecarii tricoului (alta chestie, se lipesc plasturi pentru a evita frecarea). Altul isi tara un picior blocat - muschii erau clar blocati, avea niste crampe ingrozitoare - cu vreo 300m inainte de finish. A terminat, dupa care a cazut, au venit sa-l ia brancardierii.

Ambulantele zburau rapid cu cei care au crezut ca pot mai mult. Si pe traseu am vazut oameni cazuti, cu infirmierii aplecati peste ei. Dar de, la 15.000 participanti te astepti si la chestii d-astea. E o proba in care trebuie sa demonstrezi. Dar si nota de plata e pe masura.
Doar eu stiu cate antrenamente am strans din dinti si mi-am tocit picioarele pentru a fi pregatit. Sau cel putin asa credeam :)

Oricum, atasez niste poze pentru a va putea face o idee de ce a fost acolo. Poate la anul vom fi mai multi. Cred ca ma voi baga si atunci. Este un maraton perfect. Si ca organizare, si ca experienta.

Toate cele bune la toti.

25 Ian 2011 - a venit maimuta!

Cam mult timp a trecut de la ultima postare, dar evenimentele au fost majore de-atunci incoa...

In familia noastra a venit un bebe - buba, buflei, muflici sau pe numele de botez Anouk.
Prima experienta de genu asta s-a lasat cu peripetii, cum era si normal.

Pitica se (si ne) schimba in fiecare zi. Citim carti, cautam pe net informatii despre cum sa cresti un bebe in cel mai placut si sanatos mod cu putinta. Ce trebuie insa sa citesti printre randuri foarte bine (si majoritatea nu prea fac diferente) este ca fiecare copil este diferit!!!

Am citit despre probleme cu care noi nu ne-am intalnit si am aplicat solutii care ni s-au parut noua de bun simt si care chiar au functionat. Deci atentie, nu luati de bun tot ce a mers si pentru altii.

Sarlatania sau golanismul bebetilor este binecunoscut. De curand, pitica ne-a demonstrat ce poate face (adica cu urlete de ti se rupe inima) in cazul in care indraznim sa o culcam singurica in patul ei, fara caldura pieptului mamei pe perioada somnului de noapte.

O vom rezolva si p-asta, probabil cu sacrificiul unor ore pierdute din noapte. Am auzit de bebeti care au dormit toata noaptea de la nastere, dar nu e cazul nostru - la fiecare 3-4h, noaptea, incepe fiesta :))

Una peste alta, merita totul. O luam ca pe o experienta de viata care se schimba, mai ales in aceasta perioada, in fiecare zi. Baita de seara, alaptatul, jucatul cu "maimuta", nedormitul noaptea, starea psihica a mamei...toate trebuie privite cu optimism si ingaduinta.

Trece, maica, trece... :)

23 Noiembrie 2010

A trecut mai mult de o luna de la Maratonul Bucuresti 2010...

Nu stiu de ce d-abia astazi mi-a venit un pic cheful sa scriu despre asta.
Daca ar fi sa ma gandesc insa bine, cred ca ar fi faptul ca asociez acest eveniment din viata mea cu un mini esec.
Telul meu era sa scot un timp de 3h15` - 3h30`.
Din nefericire, pe la km 32 mi-a cedat genunchiul...a fost o intamplare neasteptata. Ma asteptam la crampe, la taieri de suflu....practic, la orice altceva.

Am reusit insa sa termin cursa in 4h. Unii ar spune ca e ok, dar pentru mine nu a fost deajuns.
Am alergat aproximativ 1.200km din aprilie pana in octombrie, in pregatirea cursei.

Si un fapt interesant - am consumat peste 100.000 kcal in antrenamente :))

Deci aviz celor care ar vrea sa piarda din greutate, e un mod bun de a reusi.

Maratonul a fost o lectie de viata. Acum incerc sa intru din nou in ritm, sa ma antrenez pentru cursele din 2011. Genunchiul ma mai supara un pic, dar sper sa nu fie nimic grav, sa intaresc musculatura si sa merg mai departe.

Cateodata uitam sa traim. Citesc mereu pilde de genul "important nu e doar sa ajungi in varf, ci sa traiesti din plin si ascensiunea pana acolo". E adevarat ce se spune, dar ai naibii de greu de urmat. Scopul devine obsesiv, iar riscul de a trai un esec exista. Cam in situatia asta m-am aflat eu. Dar am invatat din ea si poate ca nu voi fi unul din prostii care repeta greselile trecutului. Sau poate cine stie....sunt un prost.

Oricum, mental, ma simt bine. Sportul este un lucru care te poate scoate din multe stari. Acum fac mai multe sporturi, incerc lucruri noi si poate de la anul ma voi baga si la triatloane.

Anul acesta a fost primul in care am participat la diferite competitii...si toate le tin minte :)
Oare cand voi incepe sa le uit? Nu prea-mi doresc sa le uit...

Intr-o luna imi vine si prima mostenitoare, e cadoul pe care eu si blonda ni-l facem de sarbatori.

Stiu ca in 2011 vor fi amandoua alaturi de mine la competitii si asta ma face sa trag tare in antrenamente.

bafta la toti!

18 Septembrie 2010 - Duatlon "Cetatea Brasovului"

Discutand invitatia de participare cu un prieten acum 2 saptamani, mi-a spus "nu-mi mai trebuie, merci, l-am facut acum 2 ani, dar si acum am in minte experienta" (tipu e Iron Man, Triatlonist, etc.) .

Bineinteles ca m-a ambitionat. Mai mult, simturile mele mi-au spus sa fac inscrierea la categoria Profi (mai era si Hobby si stafeta). Concursul presupunea 2 ture de alergare prin Cetatea Veche a Brasovului (10.5km) cu intercalarea a 2 ture de mountain-bike pe Tampa (25km).

Mai mult, am convins chiar si un prieten sa participe la Hobby.

Cred ca cel mai bine ar fi sa las metaforele deoparte si sa povestesc pe scurt cursa.

Prima tura de alergare am inceput-o prost. Eram plin de energie si am vrut sa ma mentin in plutonul fruntas. Erau acolo si cei Profi, si cei Hobby si stafetele (deci nu prea stiam care cat de tare trage si daca toti aveau sa bage ca mine toata cursa sau se opreau dupa acea tura).

S-a pornit intr-un ritm nebun, in care primul a scos 21 minute pe 5km de alergare jumate in panta si cu cele 167 scari ale lui Gaboni. Am facut alergarea cu pulsul 180, am scos 29 minute. Mi-am consumat vreo juma de resurse doar pe aceasta alergare. Dupa care au urmat cele 2 ture de bicicleta. Urcare pe Tampa la greu, mai mult de jumatate din urcare am facut-o pe langa bicicleta, impingand. A fost crancen, la limita supravietuirii.
Nu vroiam sa renunt, nu concepeam asa ceva. Pe la jumatatea celei de-a 2-a ture au inceput crampele. Nu credeam ca le voi avea, deoarece ma antrenez in mod regulat. Dar consumul energetic al cursei a fost mult mai mare decat m-am asteptat. Este o cursa de anduranta, dura si cu multe abandonuri.
Urmarea turei de bicicleta - ultima tura de alergare a fost facuta doar in crampe.
La un moment dat, radeam si urcam (mergeam, nu alergam!) treptele impreuna cu un alt concurent de la Profi tinandu-ne de balustrada si tragand picioarele treapta cu treapta. Daca va intrebati de ce, pentru ca amandoi aveam crampe la picioare si simteam ca se rup parti din mine in acel moment.

Finish-ul a meritat toata cursa. Medalia si incurajarile de la final le simteam cu toata fiinta mea, undeva in fundal, deoarece nevoia de hidratare si reenergizare erau mult mai mari.

Blonda a fost toata cursa langa mine si ne-am bucurat impreuna. Cred ca a facut cateva zeci de urcari pe treptele de la Start dupa mine. Cele 6 luni de sarcina trecute peste ea nici nu s-au simtit :)

Crampele mele au fost totusi suportabile. Pe traseu am vazut oameni cu crampe groaznice. Categoria profi isi merita intr-adevar numele. Primul a scos in jur de 2 ore juma, iar mie mi-e greu sa imi si inchipui asa ceva. Este campionul de triatlon al Romaniei si participant la Olimpiada.

Daca as fi sa descriu acum cursa, as spune ca e ceva intre Anduranta si Supravietuire (asta daca vrei totusi sa iti depasesti limitele).
Eu am terminat al 19-lea, din 27 de la categoria Profi. Acu am inteles de ce erau atatia participanti la celelalte categorii :))

John, pe care eu l-am impins participe, a terminat cursa la Hobby. O performanta notabila pentru el.
Felicitari, eu nu credeam ca va termina, dupa prima tura de alergare si inceputul bicicletei...

Iar ca sa termin tot cu vorbele pretenului meu intelept,
"eu ce ti-am spus mai Nila! sa nu ma crezi! - sa-i crezi pe altii ..."

Am o mica ambitie pentru editia din 2011, dar cine stie...

Pentru cine doreste informatii - www.duatlon.ro

Pana atunci, toate cele bune si ne vedem la urmatoarea escapada, Maratonul Bucuresti 2010.

bafta!

11 Septembrie 2010 - Bunloc, concurs de biciclete downhill

SUPERRRRRRRRRR!!!!

De ceva timp am inceput sa cochetez cu acest sport si pot sa spun ca imi place din ce in ce mai mult.
Adrenalina, pericol, protectii, indemanare....sunt doar cateva din lucrurile pe care le experimentezi sau trebuie sa le detii (dupa caz) pentru a putea practica acest sport.

In we s-a desfasurat la Bunloc (Brasov) o etapa de concurs international de downhill. Cu aceasta ocazie, m-am convins de un lucru. Este un sport pentru tineri si foarte tineri. M-am simtit batran la cei peste 30 ani ai mei acolo. Pustii sunt agili, dispusi sa ia trante mari si au oasele elastice.

Am urcat impreuna cu aparatul foto la linia de start a traseului - in varful dealului. De-acolo, pe picioare, am coborat si am facut fotografii la concurentii de pe traseu. Ii fotografiam si ii urmaream. Erau cu totul absorbiti de cursa. Trageau tare in curbe si strangeau de bicla la fiecare coborare mai tehnica. Unul a cazut dupa o saritoare, chiar langa noi. Si-a dislocat umarul, dupa care venit doctorul si s-au "imprietenit". Probabil va sta pe bara o vreme, dar nu dedea semne ca l-ar interesa mai mult decat ca isi pierduse locul din concurs.

Am asistat si la scene de la standuri. Toti se cunosc, e o comunitate relativ mica (cateva sute de rideri probabil). Uneori se ajuta si cu bicicletele - in caz de ananghie - ceea ce nu e lucru minor, deoarece o bicicleta de downhill costa intre 7.000 - 20.000 RON.

Una peste alta, am fost impresionat si de atmosfera concursului, dar si de organizatorii de la Playbike Brasov, care si-au dat silinta ca totul sa fie perfect. Traseul a fost amenajat metru cu metru, imprejmuit si umplut cu arbitri care aveau walkie-talkie-uri si care semnalau orice trecere a concurentilor sau alte intamplari neprevazute.

Bravo lor, bravo pustilor care practica acest sport periculos dar spectaculos.
Atasez si cateva poze mai reprezentative, dar puteti gasi toata povestea la:
http://picasaweb.google.com/dragosgeo/Bunloc_MTB_11sept2010#

Toate cele bune.

24 Iulie 2010 - Transalpina reloaded

Era pe lista de lucruri nebifate parcurgerea Tranalpinei pe bicicleta.

Acum 2 ani de zile, dupa o intalnire de week-end undeva la munte, am decis sa parcurg cu motorul de la Sebes pana la Ranca renumita Transalpina (citisem o groaza de lucruri pe forumul de motociclism despre ea).

A fost o zi superba. Am parcurs prima parte, de la Sebes la Obarsia Lotrului, cam intr-o ora si jumatate. Era asfaltata 80%, pe ea mergeau la greu deja masinile.
Basmul a inceput de la Obarsia Lotrului catre Ranca. Drum rupt, de creasta, niciodata calcat de vreun utilaj de asfaltat...O placere rara pentru un KTM invatat cu forestierele.

Se merge pe curba de nivel, pana la pasul Urdele, aproape de 2.200m. Vreo 30km de campie, gol alpin, padure....tot ce vrei, inafara de asfalt si beton.

Drumul este denumit DN 67C, este trecut si pe harti. Pe atunci insa era vai s-amar de ala cu autoturismul lui de serie non-jeepan. Am intalnit vreo 2 Logane cu tobele in portbagaj.

Situatia s-a schimbat de data asta. Am pornit cu baietii la bicicilit to pe portiunea Ranca-Obarsie. Eu amintindu-mi de acea Transalpina virgina, dar citind acum ca s-ar fi asfaltat o buna bucata din ea. Deci am decis sa iesim pe drumul strategic, singurul neatins, care iese la Curmatura Vidrutei si mai departe la Ciunget.

Am pedalat de la 9 dimineata pana la 5 dupa-amiaza. Multe urcari, unele pe asfalt, altele pe macadam sau pe drum forestier. In total vreo 35km urcare groaznica.

Am fost 7 oameni, 6 baieti si o fata. Am pedalat, am glumit si am impartasit niste momente misto. Am facut poze, am mancat si ne-am intors inapoi cu o amintire placuta.

Spun asta pentru ca in scurt timp se va asfalta total, odata cu investitia a 30 mil Eur pentru constructia a 4 piste de ski.

Dar va ramane insa drumul de creasta, Drumul Regelui, cel spre Ciunget, doar pt biciclisti, motociclisti si orice alti calatori cu mijloace alternative (zic eu....).

Pe ansamlbu, o satifactie totala.
Cred ca orice biciclist ar trebui sa faca acest traseu. Este incredibil de frumos si prezinta si un grad sporit de anduranta ;)

Toate cele bune.