Friday, June 21, 2019

Celtman xTri 2019

Voi incepe cu un wawwwwww. Si ma refer la locurile in care aceasta cursa se desfasoara. Tara e Scotia. Regiunea - Highlands. Zona nordica a tarii, unde majoritatea locurilor sunt intr-un stadiu minim (spre inexistent) al influentei umane. Mie unul Highlands mi-a adus aminte de filmul Highlander - daca mai tineti minte - Nemuritorul, ala cu Christopher Lambert in rolul principal. Si in film peisajele erau ireale, a fost filmat in zona asta.












Am aterizat dimineata in Glasgow si, cu o masina inchiriata, am pornit la un drum de vreo 5h spre Highlands (adica NW). Dupa ce am trecut de Inverness, peisajul s-a schimbat treptat, ajungand de la sosele si sute de masini - la drumuri singuratice cu o singura banda pentru ambele sensuri (se circula pe o singura banda, inserand la cateva sute de metri niste Passing Point-uri, adica locuri unde drumul se lateste iar unul dintre soferi se trage pe lateral facandu-i loc de trecere celuilalt). Clar ceva ce n-ar functiona la noi :)
Temperatura exterioara a fost cam 13-15 grade, mai racoroasa un pic, decat cele 30 grade de la Bucuresti.

Am avut norocul de a extinde un pic perioada calatoriei, datorita avioanelor. BlueAir did the job. Fara surprize. Ajuns acolo joi, intors marti. Asa ca am avut vreo 2 zile (puse cap la cap) pentru a explora zona. Era pacat sa n-o facem, nu-mi inchipui ca as fi ajuns acolo fara aceasta cursa.
Echipa exploratoare a fost intregita de inca 2 prieteni din Londra. Daniel, pe care-l stiu de ani de zile, si Tatyana, prietena lui, pe care am cunoscut-o in aeroport. O persoana foarte draguta, cu care atat eu cat si Alina am avut o chimie foarte buna. Dream team for my support team.

Deci am inceput excursia joi, cu un drum de 5h catre Torridon. Dupa cum spuneam, peisajul s-a schimbat total dupa Inverness. Dar inainte de asta, ne-am oprit in Inverness sa verificam echimamentul de cursa, aici fiind ultimul oras unde cica puteam gasi magazine de munte sau piese de bicicleta.
In manualul cursei se specifica ce ai nevoie sa iei pe zona de munte, dar nu mi-era foarte clar cu geaca de ploaie.

Luasem de la Decathlon din Bucuresti geaca si supra-pantalonii de ploaie, la un pret de 80ron setul. In Inverness doar geaca era 55 lire...deci sa spun doar ca oamenii de la magazin si-au dat cu parerea ca sunt ok astea pe care le avem noi.
Am mai luat si un termos, ma gandeam ca o sa am nevoie de un ceai cald pe timpul cursei. Nici n-aveam idee ce miscare buna a fost asta. Cand am iesit de la inot ala cred ca m-a pus pe picioare.

Revin. Scotienii sunt oameni misto. Iar in Highlands, chiar prea misto. Calmi, calzi si vorbareti. Fix asa cum ti-ai dori sa fie gazdele tale cand esti in concediu. Am bifat ceva restaurante, Daniel a vrut sa exploram cate unul in fiecare zi/seara. Buna idee, pentru ca atat restaurantele au meritat din plin, cat si drumul pana la ele.
Iar cazarea, f....ing awesome! Nu o sa povestesc toata intamplarea prin care am facut rezervarea cottage-ului, dar zona e clar subdimensionata pentru cazare pe parcursul unui asemenea eveniment. 250 de atleti vin aici cu familiile si prietenii lor. Satele din imprejurimi au cateva case. Torridon-ul, cel mai mare (si punctul de finish al cursei) are vreo 15 case. Noi am stat in Annat, care are vreo 4. 
Cea mai misto incapere era Observatory-ul, adica o veranda cu vedere asupra golfului Torridon.


Aici s-au baut berile dinainte si dupa cursa. Si s-a ras, si am facut alte planuri.
Am avut si un vecin in cealalta parte a casei, un olandez care a venit sa concureze impreuna cu fratele lui ca suporter.

Vineri dimineata, inregistrarea la cursa s-a facut simplu, fara evenimente. Inafara de un cap dat de mine intr-o teava, eveniment ce s-a lasat cu un mare cucui.
Dupa amiaza a urmat sedinta tehnica. Ni s-a explicat cum Highlands este taramul ploilor si al vantului. Iar vremea se poate schimba la 10 minute, din cauza asta se cere acel echipament de suport pe traseul de alergare. Apa lacului, ziceau ei, va fi intre 11-13 grade. Iar lacul avea iesire la ocean, asa ca avea flux si reflux. Avea si meduze. Avea si valuri, si pe ma-sa, ca pe mine m-a spart inotul...
Cum scrie pe site  - Cold and jellyfish infested waters. Io credeam ca-i la misto, sa mai sperie tineretul... 

Am uitat sa mentionez un lucru care probabil mi-a salvat toata cursa. Vineri dimineata a fost un "Social swim" in Shielaig - localitatea unde se termina inotul. Mai bine ca nu m-am dus, ca as fi avut mari dubii daca sa mai intru in cursa sau nu. Si nu glumesc!

La sedinta tehnica au facut o recunoastere rapida a intregii curse, cu ceva sfaturi din editiile trecute. Nimic special. Doar ca e o cursa prieteneasca, cu un puternic iz comunitar. Adica sunt o comunitate unita, o "familie". Si asta a fost si sentimentul meu, pentru urmatoarele zile. Organizatorii sunt niste oameni faini, cu un simt dezvoltat al umorului. Au spus ca nimeni nu s-a pierdut vreodata in cursa, pe traseul de bicla sau de alergare. You have to be a real moron to get lost...au spus.
Cred ca aveau ceva si cu rulotistii. <>.
Dar totul era spus cu un asa ton umoristic, incat nu te puteai supara, nici daca era vorba de tine.
Iar directorul de cursa si cel comercial erau imbracati in kilt-uri, asa ca momentele funny erau bine complementate de recuzita.
Un alt amanunt important mi s-a parut cut-off-ul de la T2A (punctul de alergare la intrarea in traseul montan), adica la km 17 de alergare. Daca erai acolo pana in 11h de la inceputul cursei, intrai pe High course, daca erai intre 11 si 13h, intrai pe Low course, daca erai peste 13h - Pa puiu!
High-course - tricou albastru de finisher
Low-course - tricou alb de finisher

Actually, high course era mai facil un pic decat low course, ambele fiind trasee montane. O chestie doar de palmares. Ambele tricouri trebuiau muncite din plin.

Mentionez ca ma simteam in cel mai inalt punct al pregatirii mele fizice si mentale. Flabio s-a ocupat de pregatirea fizica, planul de antrenament, sfaturile de cursa, etc., iar Virgil m-a fragezit bine la muscultura si recuperare fizica. Nici o crampa n-am avut, ceea ce a fost waw!

Si iata ca vine si dimieata cursei. Scularea la 1AM pentru pregatire si mancare, plecat de acasa la 2.45AM, ajuns la start la 3AM, pus bicicleta in tranzitie si ridicat cip pana la 3.45, apoi in autobuz la 4AM si ajuns pe pajistea de unde s-a dat startul la 4.40AM. A inceput si ploaia. Au cantat cimpoierii si au dat foc la simbolul cursei. Totul a fost ca un ritual, mi-a placut maniera in care s-au desfasurat lucrurile la start. Am inceput sa ma pregatesc. Costumul de neopren, manusile si sosonii...Blindaj serios. Ma uitam in jur si cam toti faceau la fel. Curajosii nu aveau manusi sau sosoni. Dar probabil obisnuiti cu apele din zona...oricum majoritatea participantilor sunt locali sau din zone nordice.

La conferinta de presa ni s-a spus ca in jurul orei 5AM incepe si fluxul, deci apa rece vine dinspre ocean. Genial!

Ne-au spus sa ne indreptam catre apa pe la 4.50. Am incercat sa fac un mic inot de 50m dus-intors si groaza! Mi-a inghetat fata instant. Nu mai intalnisem asa ceva. Instant m-a luat panica. Cum dracu sa stau eu in apa aia 1h? Asa la mijitul zilei?
Mintea mea era brici. Trebuia sa fac cumva sa strabat cei aprox 3.5km fara sa ridic mana. Pe pajiste unul dintre organizatori ne-a spus la megafon sa avem mare grija in apa. Daca e sa ridicam mana (in semn de abandon) sa o facem din timp. Kayakistilor le va lua ceva timp sa ajunga pana la noi, in cazul in care sunt la cateva zeci de metri departare sau alti competitori sunt intre noi si ei. Apoi, s-ar putea sa ingheti de tare incat sa nu mai poti ridica mana. Desi costumul de neopren te va tine la suprafata, tot ai putea pati ceva nasol.
Anyway, eram deja cat se poate de ingrijorat. Mereu imi spun ca va veni si sfarsitul zilei, si atunci as vrea sa stiu ca am dat tot ce am putut.
2 minute, apoi un minut, apoi 15 secunde si Start! Am pornit ca din pusca. Am incercat sa tin un ritm, dar dupa vreo 150-200m am inceput sa iau apa serios. Si pe gura si pe nas. Mi-am dat seama ca nu-mi mai controlez muschii fetei. Si era a naibii de sarata.
De atunci a inceput calvarul. Crawl pana imi inghetau muschii fetei. Apoi spate. Dar imi intra pe la gat, pe sira spinarii, apa rece. Si imi ingheta spatele. Apoi pe lateral. Apoi bras. Dar erau valuri si-mi intra apa direct in nas.
Ma gandeam ca unii dau bani pe aerosoli. Eu am pe gratis. La 5AM, intr-o apa inghetata, si mai aveam vreo 3km de parcurs. Ba, esti un prost! Cine dracu te pune la d-astea? Nu poti sa fii si tu ca toti ailalti? Ironman nu e indeajuns de bun?
Cei din fata ii vedeam departandu-se. Iar eu ma chinuiam sa supravietuiesc...Ridica mana! N-auzi? Ridica mana. Nimic in lumea asta nu merita asemenea chin. E doar o cursa, mai sunt multe altele.

Daca nu ar fi fost experienta de cursa, as fi ridicat mana de cel putin 4 ori. In schimb, eu ma chinuiam sa gasesc solutii si sa ma conving ca va trece repede. Erau 2 insule pe care trebuia sa le inconjuram. Cu chiu cu vai, prima am dat-o in spate. Dar deja simteam ca energia se duce ca acul de la butelia de gaz. Nu mai imi simteam corpul. Si mai aveam o groaza de parcurs. Pe cat situatia se agrava, pe atat mintea mea devenea mai brici. Era deja vorba de supravietuire, iar aici stau bine.
Crawl/spate/bras/lateral. Si inca o data. S-inca una. Pana s-o termina. Asta mi-am spus tot timpul in minte.
In crawl totul se rezuma la maxim 10 brate. Apoi incepea sa intre apa in mine. Muschii fetei nu se mai contractau, deci nu mai puteam sa inchid gura sau nasul.
Cand mai aveam cam o treime (de parca mai puteam sa evaluez), imi inghetasera de tot bratele si labele picioarelor. Abia asteptam sa o vad pe Alina....trebuie sa ajung la mal!

Atunci s-a intamplat ceva. Fix cand ma intorceam de pe spate pe fata, am dat cu ochii, cam la vreo jumatate de metru fix sub mine, de o meduza uriasa. Meduze erau peste tot. Dar d-alea mai mici, de vreo 10cm. Asta cred ca avea vreun metru in diametru, iar tentaculele ei rosii se duceau in adanc, nu le-am vazut capatul. Citisem undeva ca meduzele de genul asta se pot lua dupa tine, daca le zgandaresti, si te pot inconjura cu tentaculele lor. Asa ca mi-am retras mana si am trecut cu mare frica peste ea. Ce naiba, parca nu era destul de rahat situatia...

Hai, nu te plange si da-i drumul. Te asteapta o zi intreaga de cursa in fata. Si te-ai antrenat "doar" vreo 6 luni pentru asta. Asa ma motivam...sperand totusi ca sunt in cut-off (2h15min).
Va las pe voi sa apreciati performanta iesirii mele din apa.

Cand am iesit, nu mai simteam nimic. Alina m-a dezbracat, mi-a dat un ceai cald din termos si m-a suit pe bicicleta. Totul cam in 17 min, din care nu-mi aduc aminte mare lucru. Stiam doar ca trebuie sa ma sui pe bicicleta si sa plec.
Labele picioarelor mi s-au incalzit cred cam dupa 100km pe bicicleta. Atat de bocna am fost.

Tin sa mentionez ca Celtman-ul a fost pe gustul meu. Munca la greu. Iar bicicleta este proba mea preferata. Prin urmare, Barbosul mi-o pregatise deja. Din cei 200km, ~160km au fost cu vant din fata si ploi. Vantul a variat, dar in permanenta m-a sacait. Am intrecut multi la bicla, toti sufereau.
Un traseu cu 2.500m urcare, vant si ploaie nu e unul usor. Sa urci cu vantul din fata si ploaie torentiala e tot ce-ti poti dori. Dar nimic nu se putea compara cu inotul de dimineata. Scapasem de el si acum eram var`su lu Zoro.






Sa fac cea mai importanta relatare a acestei curse. Este despre echipa de suport. Dupa cum am spus si in interviul de la AIMX, primul factor de succes intr-o asemenea cursa este sa ai o echipa de suport beton! Iar eu am avut-o din plin. Alina era peste tot. Ea imi facea cu mana din masina, sarea si-mi dadea sandwich-urile/bautura/batoanele, imi spunea timpii si ma incuraja in permanenta.
Am spus-o intotdeauna. Fara ea nu as putea face aceste curse. Legatura dintre atlet si suporter trebuie sa fie totala. Mare parte din energia mea vine dinspre ea. Am trecut impreuna si prin curse mai predictibile (Ironman Nice - haha, pe vremea aia tocmai fusesem diagnosticat cu zona Zoster si m-a durut fix undeva), dar si prin grozavii gen Swissman si Inferno.
Ea este si factorul de aprobare a urmatoarelor curse. Trebuie sa fie cu mine, indiferent...
Daniel si Tatyana au fost si ei exemplari, cu toate ca erau la prima experienta de genul asta. De pe bicicleta mi se parea ca totul merge bine in masina. Si chiar asa a fost.

M-am chinuit mult la bicicleta, si totul era contratimp. Speram sa termin bicicleta in max. 7h sa pot recupera ceva din inotul dezastruos. Din pacate, un timp de 7h16min mi-a facut viata grea cu cutoff-ul de 11h. Eram cam la limita, credeam eu. Acum imi dau seama ca eram un pic peste ea. Alina tot imi spunea sa trag, ca sunt in urma. Asa ca am marit ritmul in ultimii 50km, cu toate ca vantul nu inceta si incepuse si o ploaie torentiala de abia vedeam prin ochelari.
Nu stiam daca mai las ceva in picioare si pentru alergare. As fi putut sa pariez ca nu. Dar cred ca mintea a fost deasupra corpului. Picioarele faceau in momentul ala ce dicta mintea.

Tranzitia bicla - alergare am facut-o cat de rapid am putut. Cam 6 min. De aici aveam 1h pentru cei 17 km de alergare (tot pe un munte, dar mai mic). Cam 7km urcare, 5 coborare si 5 plat ondulat. I-am alergat cu inima-n gat, intrecand tot ce am intalnit in cale. Ceilalti concurenti erau fericiti ca intra in cut-off-ul de 13h si se mirau de mine ca alerg. Dar gandirea mea era aceeasi de dimineata. Sa stiu ca am dat tot ce am putut. Apoi, ma gandeam ca daca vremea nu e rea si ma rog de organizatori, poate imi fac un rabat si ma lasa pe high course. Asta daca ajung in sfertul academic...(mintea mea asa functiona in acel moment, imi creasem deja propria realitate). Am tras ca un nebun, mi-aduc aminte ca ma uitam pe ceas si aveam pulsul peste 160. Ceea ce e foarte mult pentru o cursa de genul asta.
  
Cand mai aveam vreo 300m pana la T2A, o vad pe Alina pe drum. Mi-a spus ca au trecut cele 11h si ca totul va fi bine. Am alergat impreuna pana la punctul de tranzitie. Acolo ni s-a spus ca suntem cu 14 minute intarziere si prin urmare nu e posibil sa intram pe high course. Dar au incercat sa ne convinga ca e fantastic ce facem si ca traseul pe care-l vom urma e un pic mai dificil decat celalalt. Asa ca hit the road, Jack...
Am avut o cadere psihica. Dar mi-am amintit ca oamenii astia (nr. echipa mea de suport) au stat toata ziua dupa mine si le sunt dator cu o alergare impreuna. Drept urmare, le-am propus Alinei si lui Daniel sa alerge impreuna cu mine acesti ultimi 17km. Au fost de acord si am pornit. Un mar mancat intr-o doara insa mi-a blocat instantaneu stomacul. Mi-a luat ceva sa-l deblochez, cu traditionala Coca Cola si niste covrigei sarati (si o vizita in tufisuri, dar sa nu spuneti la nimeni :)

Am urcat cam 4km. Odata ajunsi sus, m-am inviorat. Traseul insa era foarte pietros, practic nealergabil. Asta pentru inca vreo 3km. Ei au folosit acest timp pentru a face niste fotografii geniale. Peisajul era incredibil. Asta-i diferenta intre xTri si Ironman. Frumusetea traseului. In Ironman faci ture de alergare de 5/10km, ca soarecele. in xTri alergi pe munte, liber si de cele mai multe ori singur. My kind of joy...








Am ajuns la un ckeckpoint intermediar, dupa care traseul a devenit mai lin. I-am spus Alinei si lui Daniel sa alerge, iar eu incerc sa ma tin dupa ei. A tinut faza, asa ca am mai ajuns cativa alergatori din urma. Dupa care a inceput ploaia. Torentiala. La naiba, acum era chiar placuta. Tot ce-mi doream era sa nu-si scranteasca nici unul dintre noi vreo glezna prin pietrele alea. Lucru care nu s-a intamplat.

Am ajuns rapid in ultimii 2km de alergare, pe drumul asfaltat ce ducea pana in Torridon, la poarta aia mult visata, pe care scrie FINISH.
Atunci a incetat si ploaia si a aparut un curcubeu superb. Eram cu Alina...in al 9-lea cer.




Ziua aia lunga trecuse. Nu ma mai interesa nimic, experienta fusese din alta lume. Una care m-a apropiat pe mine si Alina si mai mult. Iar Celtman-ul s-a dovedit mult mai dificil decat am crezut. Cu un start cat se poate de cacacios si un finish de exceptie, asa cum se cuvine intr-o cursa de 15h din circuitul xTri.



Am mai stat apoi vreo 2 zile in Highlands. Am mai vizitat niste locuri superbe. Merita sa mergeti acolo intr-o vacanta. Cine stie, poate chiar la Celtman!

Pentru mine urmeaza Icon-ul, o alta cursa din xTri, pe 30 August, in Italia - Livigno. Are si aia "frumusetile" ei...:)
What the hell, more fun is always welcome.

PS. Vecinul meu olandezul n-a facut cut-off-ul de 13h in T2A, deci l-au descalificat. Dar nu a contat pentru el, mi-a spus ca a petrecut impreuna cu fratele lui niste momente memorabile. Era chiar vesel.

Pana la urmatoarea povestioara, toate cele bune!


















Friday, August 24, 2018

Inferno Triathlon 2018 - race story


Poate ar trebui sa intru mai des pe blog. Vazand ultima postare - Swissman-ul - imi dau seama ca poate nu am prea multa adrenalina in viata mea...dar stiu pe cineva care m-ar contrazice pe loc :)
O cheama Alina si traim impreuna. Impartasim viata, cu bune si rele, cu pasiuni comune si pot sa spun ca dupa 10 ani impreuna, ne intelegem destul de bine unul pe altul.

La fel ca pe celelalte triatloane extreme, si pe Inferno pusesem ochii de vreo 2 ani. Dar nu am considerat ca e timpul. Clasarea lui pe locul 2 intr-un top al celor mai dificile x-triatloane pe distanta lunga imi spunea ca ar fi bine sa-l abordez cu precautie. Si in nici un caz prea devreme.

Dar eu am un plan simplu. Sa fac cate un triatlon extrem pe an, plus alte curse de o anvergura mai mica, asta pentru a-mi putea intretine stilul de viata. Pentru ca am spus-o mereu - o pasiune se amplifica si devine din indispensabila, cat timp o faci parte a stilului tau de viata.

Deci, sa revin. Alina + fetele + work + sport = stil de viata. Dar reusita vine cu o singura conditie. Sa inteleaga cei din jurul meu ce fac. Si de ce. Parerea altora nu prea ma intereseaza. Pentru ca, in sfarsit, dupa ani de zile, am inteles nici pe altii nu-i intereseaza ce faci tu. Sunt doar politicosi. Pentru ca asa e in societate. In cel mai bun caz, suntem politicosi.

Asa ca vad cum se chinuie Alina cand se antreneaza - la bazin, la stadion sau pe circuit in spate la Ikea. Anouk e un exemplu de cum un copil creste intr-o familie de sportivi. Se antreneaza pentru a dobandi o disciplina in viata, invata ce inseamna sa strangi din dinti pentru a realiza ceva - si pe deasupra isi modeleaza si un corp armonios. Totul intr-o combinatie de bun simt cu modestie. Ne vom ingriji ca si Ema sa urmeze aceasta cale.

Si uite-asa dorinta mea de chin. Cu cat mai mare, cu atat mai atragator. Un moment de scapare pe Facebook in seara in care sarbatoream cu Alina la munte cei 10 ani de cand suntem impreuna, si iata cum s-a intamplat inscrierea la Inferno.
Pe 3 martie, am pierdut inscrierea pentru ca m-am trezit la 3.45am, in loc de 3.33am. In 12 minute, se inchisesera inscrierile. Dar in iunie, au scos cateva sloturi la mezat pentru ca probabil au renuntat unii. Iar eu am avut bafta. Asa ca am inceput antrenamentul.

Nu am avut decat 2.5 luni pana la cursa. Dar a fost indeajuns. Ca de obicei, Flabio s-a mirat cand a auzit ca m-am inscris, dar instant si-a oferit ajutorul.

Pe langa faptul ca e o cursa foarte grea, logistica este infernala. In timpul in care ma antrenam pe munte, pe Transalpina, Transbucegi, Poiana Brasov si Thassos, am rezervat si avionul/masina/cazarile.

Din ratiuni de costuri, am zburat in Milano, urmand ca de acolo sa inchiriem o masina si sa parcurgem peste 500km pana in zona lacului Thun/Interlaken. Avand si 2 biciclete dupa noi.

De ce 2? Pentru ca la Inferno probele sunt - inot, bicicleta de sosea, bicicleta de munte si alergare montana. Profilul e simplu, urcare la greu, peste 5.500m diferenta de nivel pe intreaga cursa.

Inot lac Thun - 3.2km
Road bike - 100km (~2200m dif nivel)
MTB - 30km (~1250m dif nivel)
Mountain run - 25km (~2200m dif nivel)

Deci vineri la 6am am zburat la Milano. Asta inseamna prima noapte de somn putin. Dar ne pregatisem, stiam ca va fi un week-end de cosmar. Si asa a fost.
La Milano am cautat sa lasam cutiile de carton in care am carat bicicletele undeva in aeroport. Asta pentru ca nu incapeau in masina. Am gasit un spatiu de depozitare, dupa care am luat masina si am pornit spre Elvetia. Urma sa mergem in 3 orase diferite (Oberhofen, Grindewald si Stechelberg), unde sa las in punctele de tranzitie biciclete si echipamentul de alergare. Totul pana la ora 6PM, cand urcam cu telecabina pana in Murren, un satuc pitoresc in varful muntelui, unde avea loc sedinta tehnica. Dupa calculele noastre, aveam vreo 2h de dormit in masina. Dar nu a fost asa, la 5.45PM urcam cu telecabina, dupa o cursa nebuna cu masina prin Elvetia. Cam asa arata privelistea din Murren.

Din fericire, nu am uitat nimic acasa. Tot echipamentul era complet, nici o surpriza. La sedinta tehnica am avut o mica surpriza sa vedem ca organizatorii nu au nici un chef de a vorbi in alta limba decat germana. Asa ca am plecat de-acolo cu o recapitulare in limba germana a prezentarii pe care deja o primisem cu cateva saptamani in urma. Iar asta se pare ca m-a costat a doua zi descalificarea din cursa, pentru ca nu am activat cipul prin trecerea printr-o poarta, inaintea startului la inot (lucru care se pare ca fusese spus la sedinta tehnica).

Anyway, pe la 10PM am ajuns in a 5-lea oras, cam pe la 70km distanta de Murren, unde ne-am cazat la un elvetian gasit de Adi pe Airbnb.
Aaa, si am uitat sa spun ca Adi ni s-a alaturat dupa sedinta tehnica. A fost cu noi pana duminica, cand a trebuit sa plecam catre aeroportul din Milano.

Adi e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Faptul ca acum vreo 2 ani s-a mutat in Elvetia nu a slabit prietenia noastra. Si la Swissman a fost cu mine. Si aici. Si poate va veni si la celelalte curse.
El si Alina sunt suporterii mei. Si fac o treaba minunata.

Deci m-am bagat urgent la somn, pentru ca la 4AM era scularea. La 5.30 max sa fim la start, la 6.30 era startul.
E un sentiment straniu sa fii la start pe intuneric. Te intrebi WTF caut eu aici? Ar trebui sa dorm la ora asta. Dar stiu ca ma asteapta o zi grea, si-atunci tot ce pot face e sa golesc mintea si sa-mi spun ca nu mai e cale de intoarcere.


Mi se potriveste mai mult un start de cursa restrans. La genul asta de curse, sunt cam 2-300 participanti, cu tot cu stafete (if any). Deci nu e inghesuiala. Comparatia cu o cursa Ironman ar fi 2-300 vs. 2-3.000. Dar aici nu sunt oameni care vin sa bifeze "o cursa". Dificultatea traseului ii descurajeaza pe vanatorii de statusuri. Ironman e mult mai portivit pentru asa ceva.

Inotul nu e punctul meu forte. Nu trag tare pentru ca vreau sa ma menajez. Stiu ca voi putea accelera cat ma vor tine muschii la bicla si la alergare. Deci din apa trebuie sa ies odihnit si in timp decent. Acum am scos cam 1h10min pe vreo 3.500m.
Am pornit pe intuneric si s-a luminat pe parcurs. Odata intrat in transa, sentimentul de a inota noaptea intr-un lac montan e sublim. Temperatura apei era de 19-20 grade, super calda pt un inot in costum de neopren.

Deci fara evenimente la inot. Alina si Adi ma asteptau la iesirea din apa. M-am schimbat destul de repede si am iesit cu bicla din tranzitie. Vreo 500m de plat, apoi direct in 10km de urcare pe un munticel, pe o panta medie de vreo 7-8%, un preludiu la ce va urma la km 68.
Traseul de cursiera a avut 100km, cu 2200m diferenta de nivel. Dar vreo 70km erau mai plati, urcarea concentrata in 28km. A doua urcare, de la km 68 la 86, a avut panta medie de 12-14%, criminala! Am simtit-o in gat, si eu si cei de langa mine. Peisajul insa a compensat cu varf si indesat. Bicicleam din nou prin Alpi...si asta mi-a placut la nebunie si la Swissman.


Am uitat sa mentionez ca pe la km 20, am vazut-o pe Alina pe traseu. M-a intrebat daca totul e ok. I-am zambit si i-am spus ca e perfect. Ma simteam bine si trageam tare. Dar mi-a cazut pianu`n cap cand m-a mai intrebat daca s-a intamplat ceva, pentru ca pe site apaream descalificat (DSQ).
Stiam ca la sedinta tehnica au pus accent pe siguranta in trafic, deci nici o depasire periculoasa si mai ales in oraselele prin care treceam. Eu, doar ce depasisem intr-o coborare cu cativa km inapoi o ambulanta, dar mi se paruse ca o facusem regulamentar. M-am gandit ca m-a dat ala prin statie si voi lua cartonasul rosu in tranzitie. Ceea ce s-a si intamplat. Dar pentru totul altceva.

Anyway, vestea asta m-a tinut ocupat mental ceva timp, dar nu vroiam sa se termine aici. Bineinteles ca au inceput scenariile. Ce dracu am facut si cum o scot la capat. M-am decis sa continui, si pana se va rezolva ceva (in orice fel), sa trag mai tare, ca sa ma tin ocupat la minte. Prin urmare am inceput o cursa nebuneasca pe plat (pana la km 68) si apoi si urcarea/coborarea finala.

Urcarea de la km 68 pana la 87 e criminala. Computerul meu de bicicleta a aratat undeva pana la 19% panta. In medie, cam 13-15%. E mult, cel putin pentru mine.
De fapt, e interesant faptul ca toata urcarea pe biciclete e concentrata in 35km. Adica 35km cu 3500m diferenta de nivel!!! Mult de tot...

Ajuns in tranzitie, Alina era acolo. A tipat la mine ca totul e ok, sa continui cursa. Apoi mi-a spus ca e o problema cu cipul, ca la start n-am mers pe covorul ce trebuia sa-l activeze, deci prin urmare n-am timpul de la start. M-am linistit, pt ca speram sa le dau ceasul, sa analizam impreuna track-ul de GPS si se va lamuri totul. Doar nu eram la campionatul mondial.
Am intrat in tranzitie, am inceput sa ma schimb pt MTB. La un moment dat il vad apropiindu-se pe un marshall, care, as expected, imi arata cartonasul rosu si-mi spune sec - "I`m sorry to tell you, but you are disqualified. It`s your decision if you continue or not, you`ll not be in ranking".
I-am spus un sincer F...k u! (bineinteles, in gand). Varianta reala - ok, no problem, daca ma lasati sa continui cursa e super, putem vorbi la finish si vedem ce se mai poate face. Doar spuneti-mi daca voi avea timpii pe site. A zis ca trebuie sa intrebe, apoi a revenit in 2 min si mi-a spus ca Da. Era tot ce aveam nevoie.

Am plecat la MTB, pe o urcare f abrupta. 8km cu 1150m dif nivel. Aceeasi urcare pana la Kleine Scheidegg, pe care o facusem anul trecut in alergarea finala la Swissman. Acum era pe bicla. O stiam deci si m-am pregatit psihic. Am bagat ca migu`.


M-a ajutat enorm bicla (am un full de competitie), mai ales la coborare, pe unele zone cu curbe ac de par si radacini, unde multi erau pe langa bicle, ori precauti ori deja juliti.

Nu ma gandeam decat sa ma bucur de cursa. Road-bike-ul a fost magnific ca si privelisti, dar si MTB-ul. La ambele am ajuns prin trecatori peste 2000m, ceea ce nu intalnesti pe la noi, poate doar pe Transalpina.
Mental eram si mai focusat, fizic ma simteam bine, deci ma gandeam ca daca nu ma va supara genunchiul la alergare, voi putea totusi sa fac o cursa buna.

BTW, Diego, cu numarul de concurs 235, a fost un adversar pe masura. Ne-am intrecut reciproc de multe ori si pe cursiera, si pe MTB. Un tip slabut si plin de fibra. D-abia pornisem pe alergare cand l-am vazut mergand spre mine. Avea un genunchi bulit, a spus ca nu mai poate continua din cauza durerilor si stie ce ne asteapta mai sus...cu parere de rau, mi-am spus ca asta e, puteam sa fiu eu in locul lui.

Dar revin. Am ajuns in tranzitia de la MTB catre alergare. in Stechelberg, la baza muntilor, intr-un cadru idilic. De acolo urmau 25km de urcare, pana la finish-ul din Schiltorn/Piz Gloria, o platforma la 3000m, unde s-a filmat o scena din Agentul 007.

Alina era la post. Am sa fac o paranteza, deoarece nu stiu cati isi inchipuie care e rolul unui suporter in asemenea curse. Este echivalent cu succesul in cursa. Alina ma cunoaste si stie sa ma motiveze cand e cazul. Tot ea cara bicicletele din tranzitii, imi face sandwich-uri si rezolva rapid orice cerere pe care i-o fac eu de pe traseu. Imi da pastile de sare, haine noi, practic orice as putea avea eu nevoie in diferite momente din cursa.
Asa ca la sfarsitul unei asemenea curse, picam amandoi morti. Asa ca satisfactia este impartita, nu doar eu am facut cursa, ci echipa noastra.

Inapoi la alergare. Primii 5km mai prin civilizatie, apoi urcus pieptis pe un fel de forestier la inceput, ce s-a transformat in escalada in ultimii kilometri.

Ma simteam din nou foarte bine, asa ca am zis sa fortez un pic. Am prins cativa din urma si ma agatam de fiecare, dupa care ii depaseam. Asa m-a gasit Alina aproape de Murren, cu 2 elvetieni. Am alergat cu ei, dupa care i-am lasat in urma, pentru ca au vrut sa traga o gura de aer inainte de urcarea finala, de 8km.

In micul satuc Murren am vazut ca au abandonat cei mai multi, pentru ca de acolo pana sus nu mai era loc de intoarcere.
Ca si o paranteza, din vreo 240 participanti, au abandonat cam 45, ceea ce mi se pare o cifra mare, deoarece cei ce vin aici sunt, dupa parerea mea, super pregatiti.

Dupa vreun kilometru, a inceput zapada si dadea semne ca se strica vremea. Eram pe la 2500m. Nu prea mai aveam resurse fizice, asa ca mi-am folosit mintea sa inaintez mai repede, ca sa termin.
Dupa calculele mele, puteam sa ma incadrez in 12h, ceea ce mi se parea ireal. Dar am zis sa incerc, mai aveam 5km si ceva peste o ora sa-i fac.
Pe tot traseul alergarii, au fost puncte de revitalizare la fiecare 2-3km. A fost genial. Aveau bauturi diverse si papa buna. Am mancat insa putin, pentru ca ma simteam bine si nu vroiam s-o dau de gard. Pulsul era cam 155-170. De fapt, cam asa a fost toata cursa. Cred ca din cauza inotului (acolo nu mi-a luat pulsul), pe ceas mi-a aparut un puls mediu de 129bpm.
Cu 3km inainte de finish, toti imi spuneau ca mai e juma de ora. Asta de vreo 4 ori...asa ca am inceput sa ma amuz, cum faceau aia misto de mine.

Piz Gloria/Schiltorn este o platforma la care se ajunge printr-o traversa pe creasta muntelui. Probabil ca 007 n-a luat-o pe acolo :)
Ultimul km l-am facut in 4 labe, intr-un soi de catarare. Cam in 20 min. Si traversa aia avea 2 plase portocalii pe laterale, dar de care nu te puneai tine. Mi s-a parut destul de tehnic pasajul, poate cam la acelasi nivel ca si coborarea cu MTB-ul prin padure, pe panta abrupta cu radacini, unde cativa au luat o tranta serioasa.

Deoarece platforma era in ceata, doar auzeam crainicul tipand in boxe cand mai termina cineva. D-abia la vreo 30-40m am putut sa o vad. Arata impresionant. Am avut un boost de energie si m-am avantat sa termin. Alina era acolo si ma astepta. Am facut impreuna ultimii 10m si a fost perfect.
Imediat dupa ce am terminat, am cazut.





Eram ud pentru ca incepuse ploaia pe ultimii 2-3km. Asa ca mi-a luat doar vreo 5 minute sa intru in hipotermie, noroc cu Adi ca a mers cu mine la toaleta si m-a ajutat sa ma schimb in haine uscate.

Am mai stat vreo 20-30 min si am decis sa coboram, deoarece nu ma simteam bine. Am banuit sa altitudinea de 3000m nu prea ma ajuta. Si asa a si fost, mi-am revenit jos, dar nu inainte de a schimba 4 telecabine. In 3 din ele m-am asezat jos, pentru ca nu puteam sta in picioare...

Important e ca mi s-a parut cea mai buna cursa a mea, dar si cea mai intensa. Nu am avut crampe, am tras cat am vrut si am avut parte de o organizare de exceptie. In afara de descalificare, totul a mers cum nu se poate mai bine, in cea mai complexa (ca si logistice) cursa si cel mai obositor week-end.

Duminca dimineata ne-am trezit, rasfatat un pic la o cafea in cea mai frumoasa tara din lume si apoi back spre Milano, zbor spre casa, etc...


Si dupa cum ma asteptam, descarcarea psihica a fost atat de mare, incat acum am probleme sa comand mintii mele sa puna adidasii in picioare si sa alerg un pic. Dar nu e bai, am timp...iar Alina, Flabio, Adi, Anouk si Ema vor fi mereu langa mine :)

cheers!














Monday, July 3, 2017

xTRI Triathlons - SWISSMAN race report - 24 June 2017

Un nou inceput - All xTRI

Am asteptat cateva zile de la reintoarcerea in tara sa incep sa scriu aceste randuri, in speranta ca sedimentez niste ganduri. Nu-mi dau seama daca asta s-a si intamplat, pentru ca oboseala din organism e mare. Nu ma pot trezi la timp dimineata, seara imi cad ochii in gura iar in timpul zilei simt mereu nevoia sa pun capul pe o perna. Cu fiecare zi care trece insa e mult mai bine, ma refac fizic si psihic. Confortul dat de succesul la cursa imi da un sentiment de fericire.
Probabil oricine altcineva se gandeste de ce e asa importanta o cursa d-asta? Cum poate ea sa te tina pe linia de plutire, cand esti tata de 2 fete, ai o familie iubitoare langa tine si mai trebuie sa-ti dai si seama ce vrei sa faci profesional cu viata ta de acum inainte?
Pai pentru mine intotdeauna a fost un echilibru intre familie/job/sport. In anumite momente, o componenta din astea 3 iese in fata si ma ocup mai mult de ea. Zilele astea au fost despre sport. Cursa anului pentru mine. Asta pentru ca in fiecare an, de ceva timp incoa, imi iau cate un greucenism pe cocoasa, sa simt ca traiesc.
2012 - Maraton Sahara
2013 - Ironman 70.3 Lanzarote
2014 - Challenge Roth
2015 - Ironman Nice
2016 - MDS - Marathon des Sables
2017 - Swissman xtreme triathlon

Ma simt norocos ca pot sa accesez noi tipuri de curse, care mai de care mai solicitante si mai interesante. Anul trecut, MDS-ul mi-a deschis usa ultra-urilor din desert. Si am decis ca la fiecare 5 ani, pentru cat timp voi mai putea alerga, sa fac unul. In 2020, voi merge tot la MDS sau la Gobi March.
Cu seria de triatloane xTri m-am intalnit acu vreo 2-3 ani, dar stiam ca nu sunt pregatit pentru ele. Acum, ca am facut Swissman-ul, imi dau seama ca am procedat corect lasand corpul sa se adapteze la anduranta extrema. Si uite c-am ajuns la subiectul acestei postari.

Ce este un xTri? Un xTri este o cursa de Triatlon extrem, datorita dificultatii probelor sportive. Distanta parcursa este aceeasi ca la orice triatlon pe distanta lunga - 3.8km inot / 180km bike / 42km run, dar inotul de obicei in ape reci de munte, bicicleta pe munti, iar alergarea pe traseu montan. Si pentru ca timpul estimat de finish este mai mare decat la un triatlon normal, inceputul cursei e la 5AM, cu un cut-off total de cursa cam in jurul miezului noptii.

Seria xTRI era facuta din 3 curse, anul acesta extinzandu-se la 6 (in ordinea descrisa mai jos).
Norseman (Norvegia)
Swissman (Elvetia)
Celtman (Scotia)
Canadaman (Canada)
Alaskaman (Alaska)
Janosik (Slovacia)

Sunt doar 27 nebuni care le-au facut doar pe primele 3 pana anul acesta. Mi-as dori sa le am si eu pe raboj candva, dar deocamdata, dupa experienta de la Swissman, ma intreb in ce naiba m-am bagat. Swissman-ul simt ca a fost cam mult pentru puterile mele.

Aceasta cursa e faimoasa pentru duritatea urcarilor pe bicicleta si ultima parte a maratonului, o urcare foarte abrupta de 9km pana la Kleine Scheidegg, punctul de finish al cursei.

Trebuie sa-i multumesc si lui Andrei Contan, un clujean de-al nostru care a facut si Swissman-ul anul trecut, dar si Celtman anul acesta. El mi-a spus - La Swissman te lupti cu relieful inconjurator, la Celtman te lupti cu capriciile vremii. Si mare dreptate avea. Tot Andrei mi-a dat si track-ul de bike pentru GPS. El a luat startul in Celtman cu o saptamana inainte si a infruntat o vreme demna de Scotia, de tot kkt-ul...A terminat cursa, jos palaria!

M-am odihnit toata saptamana in Zurich la Adrian. Ne-am antrenat un pic la bicla si alergare pe niste trasee de in viata mea n-am vazut asa frumusete, pe dealurile din jurul Zurich-ului si pe lac.
Vineri dimineata am plecat spre Ascona si am facut check-in la cursa. Am revenit sambata dimineata la start.
Ne-am dat jos din pat la 1.30am, dupa o noapte petrecuta in cuptor. Hotelul in care am stat in Locarno (la 10km departare de Ascona - punctul de start al cursei) nu avea aer conditionat. Toata saptamana in Elvetia a fost foarte cald.
Am fost avertizati la sedinta tehnica din ziua dinaintea cursei cu privire la canicula existenta si la potentialele complicatii ce se pot ivi din cauza ei. Deshidratarea era cel mai mare pericol.

Am facut o greseala de nutritie inaintea cursei, care mi-a deranjat stomacul toata ziua. Cred ca in permanenta am avut un handicap din cauza asta si nu am putut sa trag decat pe la 70-80% din potentialul meu maxim. Dar nu vreau sa sune asta ca o scuza. Imi asum greseala si cred ca am invatat din ea. Dimineata, am facut o combinatie de mancare noua pentru mine. Ori vreun aliment m-a deranjat la stomac, ori cantitatea inghitita a fost prea mare.

La 2.30 am iesit din camera, la 3am eram la punctul 1 de tranzitie (inot/bike). Am pus bicla in rastel si am plecat apoi vreo 15 min spre feribot, impreuna cu Alina si Adi.
Toata cursa se bazeaza pe comuniunea atletului cu suporterul sau. Practic, suporterul aranjeaza punctele de tranzitie, asigura alimentarea atletului pe traseu si apoi alearga impreuna ultimii 9km ai maratonului pana la finish. Nici un atlet nu va trece linia de finish fara suporter - asa ni s-a comunicat la sedinta tehnica. Este o cursa in 2. Apoi ne-au trantit si un slide care mi-a ramas in cap.

Cum mergeam spre feribot, in intuneric, asa ca la o procesiune, am dat prima vomitatura, semn ca se complica treburile. Dar aveam o stare buna de spirit. Mai bine vomit acu decat la inot.
Ne-am imbarcat pe feribot si la 4am am plecat catre insulele Brisago, de unde aveam sa inotam inapoi 3.8km. Pe feribot am mai vomitat o data, iar d-acu simteam ca situatia devine un pic complicata. Pe la 4.40am m-am trezit aruncat in apa si pana la 5am am facut pluta sau calcat apa. Era intuneric bezna, o tacere apasatoare si vedeam doar cascutele galbene de inot plutind deasupra apei. Dintr-o barca mai mare aflata in fata, prin megafon cineva ne-a intrebat in engleza daca vedem farul portocaliu intermitent in zare. Acela este punctul spre care trebuie sa va indreptati, ca mustele...Si la 5 fix s-a dat startul. Am inceput inotul pe intuneric. Mi s-a parut ca inot execrabil. Datorita durerilor de la stomac, muschii bratelor nu ma ajutau deloc. Mintea insa mergea brici. Nu am alta optiune, asa ca arunc brat dupa brat si voi ajunge la mal. A fost cel mai anevoios inot din viata mea cred. Farul ala nu se apropia deloc, iar afara se lumina de ziua si incepeam sa disting figurile celorlalti competitori prin apa. Aveam spatiu destul de manevra, Alina mi-a spus ca veneau inotatorii catre mal din toate partile. Surprinzator pentru mine, am scos 1h17min la inot, cel mai bun timp dintr-o cursa de acest tip din istoria mea.
Dar nu aratam deloc bine in tranzitie. Ma simteam super obosit. Am cerut Alinei o banana, dar pe care am vomitat-o in primele 10 minute pe bicla. Tot Alina m-a ajutat sa ma imbrac, in timp ce Adi facea poze indecente.



Anouk are (sau avea) un filmuletz preferat pe iPad despre Ironman unde era si unul care vomita direct de pe bike (https://www.youtube.com/watch?v=jnqpYKx8Fvk)
In timp ce-mi venea sa vomit, mi-am adus aminte de el si surprinzator, am zambit. Uite tati, si io pot. Peste inca vreo 5 min, m-am oprit si mi-am bagat capul intr-un tomberon de pe marginea drumului, scotand din mine tot ce se mai putea scoate. M-am gandit ca sunt fuc...ed. Totusi, pana nu cad jos, sa mergem mai departe. Din nou, nu e alta optiune. Pentru vreo 1.5h, nu m-am putut alimenta. Stiam ca am un timp limitat de cateva ore de tras doar pe puterile mele, deci daca nu rezolvam urgent problema alimentarii, nu voi termina cursa.

Cu Alina si Adi m-am intalnit prima oara pe traseu dupa vreo 30 min. Aratam rau si citeam pe fata lor ingrijorarea. Le-am spus ca incerc sa rezolv situatia si sa mai mergem un pic, poate-mi vine vreo idee. Si mi-a venit. Va rog dati-mi un Mars si Cola. Surprinzator, dar astea 2 alimente au fost singura sursa de alimentatie pe care stomacul meu a agreat-o in primele ore pe bike. Incet-incet am inceput sa trag si mi-a venit inima la loc. Apoi am mancat un sandwich, niste batoane si am putut sa beau si bautura cu electroliti. Dar pentru ca pierdusem deja prea multa energie si se facuse cald, am inceput sa iau pastile cu sare ca nebunul - cate 4-6 bucati la fiecare oprire (in conditii normale de caldura, iei cam una la 1/2h).
Traseul de bicicleta include trecerea prin 3 pasuri montane - Gothard Pass (2.100m), Furka Pass (2.450m) si Grimsel Pass (2.150m). Va inchipuiti ce urcari sunt alea. Gothard, primul pass este o urcare continua de la km 50 pana la 92. Deci vreo 42km de urcare neintrerupta, jumatate pe asfalt, jumatate pe piatra cubica. Ultimii 4-5km cranceni, panta ajunge pana pe la 20% inclinatie. Am ajuns in capul ei mai mult mort decat viu, cu stomacul meu fragil. Caldura ma terminase. Panta brutala combinata cu soarele dogoritor si cele 35 grade de afara aproape ca m-au adus la epuizare. Prima pe ziua aia.

Sus, in varful urcarii, am putut manca primul sandwich, in uralele incurajatoare ale Alinei si ale lui Adi. Daca nu erau ei acolo, as fi renuntat fara nici o remuscare. Iata si o mica descriere vizuala a primei urcari, poza facuta de Adrian. Ei erau cu masina in fata mea, urcasera pe un alt drum.

Adi a facut si un filmuletz, dar ce se aude in el e respiratia lui, nu a mea :))) cred ca fugise sa ma prinda in locul ala....


Apoi au mai urmat si alte urcari. Caracteristica locului sunt cioardele de masini de curse (in special Porsche-uri) si motociclete. In week-end acele pass-uri montane devin neincapatoare pentru cei trecuti de 40ani aflati in posesia unui Porsche. Ei practic mi-au scos inima din piept cu accelerarile si tobele lor, in principal pe Furka Pass - cea mai inalta urcare. Deci pana nu va luati un Porsche GTI nu sunteti valabili (aviz posesorilor de Porsche Carrera de pe la noi).




Dar spaima muntilor sunt motociclistii. Datorita peisajului, o excursie pe 2 roti cu motorul suna ideal pentru un week-end memorabil. Din pacate, unii dintre motociclisti forteaza prea mult pe curbe sau in coborari, deranjand ceilalti participanti la trafic, dar nu arata ca le-ar pasa prea mult. De altfel, multi dintre participantii la cursa mi-au spus sa ma feresc de ei. Pe o curba, in coborare, unul se dadea pe o roata...
Pe parcursul bicicletei am schimbat cateva vorbe si cu alti concurenti. Asta e partea care imi place cel mai mult. Sa aflu de unde vin, cat de greu le e si lor ca sa nu am impresia ca sunt singurul chinuit. Un turc, Ozhan, imi spunea ca n-a vazut in viata lui urcare "ca asta". Avea o masina de suport la fel ca a mea (VW Multivan inchiriat), diferenta e ca a lui era plina, cand se oprea in fata noastra sareau din ea femei si barbati gesticuland si incurajandu-l frenetic. Un elvetian trecut de 50 ani - Thomas - am petrecut cu el pe cateva curbe in urcare, mi-a povestit cate ceva despre restul cursei. Nu era la prima participare si calarea si un TT (bicicleta de contratimp, nu prea potrivita pentru genul asta de cursa, ci mai mult pentru viteza). Mergea super bine. Ne-am revazut si pe traseul de alergare, pe la km 30. Era totusi un tip sobru, genu CEO la vreo companie.

Urcarea pe Furka Pass a fost parca si mai abrupta. Curgeau apele de pe mine siroaie, fara pic de umbra. De fapt, daca stau sa ma gandesc bine, tot traseul de bicla a fost la soare. Casca Specialized Evade de triatlon s-a dovedit a fi foarte bine ventilata, asa ca nu aveam senzatia de sufocare (si de la ea...). Vreau sa le multumesc aici si celor de la @Velopedia pentru suportul acordat. Iata urcarea vazuta de jos.


Swissman nu este o cursa conventionala. Trebuie sa te uiti dupa semnele de ghidaj ale traseului de bike. Coborand de pe Furka Pass, intr-o curba unde incepea urcarea pe Grimsel, am pierdut semnul si i-am dat tot in jos. Bineinteles ca nu mai eram pe traseu. Noroc cu computerul de bike Polar 650, care mi-a aratat "Lost track". Asta pentru ca incarcasem in el cu o zi inainte traseul altcuiva, primit pe mail.

Nu stiu daca am mai mentionat ca organizarea a fost impecabila, dar pot oricand sa ma repet.
In momentul in care m-am pierdut, ma gandeam ca sunt destul de departe de punctul din traseu si nu voi putea face urcarea pe bike. Prin urmare, trebuia sa chem masina de suport si sa ma deplasez in ea pana acolo. Dar nu vroiam sa risc descalificarea. Asa ca am sunat la organizatori si le-am povestit patania, cerandu-le totodata si permisiunea sa chem masina de suport. Oricum s-ar fi vazut o anomalie pe tracker-ul de GPS si preferam sa stie si ei de ce. Imediat au sunat-o pe Alina si au trimis-o dupa mine. In modul asta n-am pierdut decat vreo 20-25 min pana eram inapoi pe traseu.

Urcarea spre Grimsel mi s-a parut mult mai usoara, cred ca era din cauza pierderii traseului de mai devreme si a ideii ca sunt ultimul acum...nu mai vedeam ciclisti in fata mea si am tras mai tare. Alina ma astepta sus si mi-a dat ceva de mancare. Apoi a urmat ceva ce a schimbat tot planul de cursa. Pe ultima coborare, erau 2 accidente. Daca eu cu bicicleta puteam sa trec pe langa ele, masina mea de suport sigur nu. Alina a primit cateva SMS-uri de la organizatori in legatura cu accidentele si a fost sfatuita sa ocoleasca 150km pe alti munti pentru a ajunge la T2, de unde urma sa-mi ia mie bicicleta si sa incep alergarea. M-am intalnit cu Alina si am decis sa-mi iau in rucsac in spate echipamentul de alergare, nestiind cand vor ajunge ei in T2. Pe drum, am mai luat si echipamentul altuia dintr-o masina de suport oprita in trafic. Era clar ca orice atlet ajuns in T2 si a carui masina de suport a ramas blocata la accidente, nu va avea cum sa porneasca in alergare. Dupa ce ne-a tinut politia pe toti (masini, motoare si biciclete) vreo ora la un tunel in care se petrecuse al doilea accident, ne-au dat drumul noua biciclistilor din cursa. Nu stiu daca si masinilor de suport. In tunel era sumbru. O bicicleta si un motor facute zob, plus o masina avariata. Politia spala pe jos cu un furtun, cel mai probabil urme de sange. Am aflat apoi in T2 ca biciclista si motoristul murisera amandoi.

Am bagat deci ultimii 30-35km ai cursei cu un rucsac mare in spate. Ajuns in T2, ne-au numarat si imperecheat cate doi pe cei care aveam totusi echipamentul de alergare la noi si puteam pleca. Restul stateau cuminti si asteptau sa le vina masinile de suport. Am sunat-o pe Alina si mi-a spus ca mai are vreo ora sau chiar mai mult pana ajunge. Am decis sa plec deci impreuna cu un englez, David. Si el avea masina de suport blocata, dar venise cu adidasii in spate.

Planul initial era ca Adrian sa vina cu bicicleta dupa mine primii 30km, urmand sa alergam toti 3 ultimii 9. Schimarea de plan a amanat punctul de intalnire cu ei pe la km 17. Pana acolo am alergat si cu ideea ca sunt prost in timp, deoarece aveam 7.5h pana la cut-off-ul final de la miezul noptii.
Stomacul a inceput din nou sa ma deranjeze. Luam in continuare pastile de sare cu pumnul, era singurul lucru pe care il toleram. Si mai beam apa de la fiecare fantana gasita. Partea buna e ca in Elvetia orice fantana are apa potabila.
Am bagat o singura fiola de magneziu pe la km 24, dar instant am dat in cufureala si am decorat peisajul de vis de langa o fantana. Adi a alergat cu mine de la km 17 pana la 30. Apoi a luat-o in fata sa o pregateasca pe Alina, care ne astepta la km 33. Doar pe alergare am avut cateva momente de descurajare totala, in care singura solutie mi se parea abandonul. Ma gandeam doar la Alina, cum a stat ea dupa mine toata ziua, cum m-a sustinut in continuu. Asa ca imi trageam 2 palme si bagam. Am mai incurajat si pe altii, la fel cum am fost si eu incurajat.
Oamenii de la aceasta cursa au fost minunati. Nu ca la Ironman, unde timpul este tot ce conteaza. Aici am cunoscut oameni modesti, pe care nu-i interesa ce haine de firma au pe ei, ce echipament de mii de euroi poseda. Era o lupta a fiecaruia cu sinele. Toti visau la momentul in care vor trece linia de finish si vor triumfa.
Pe traseul de alergare am avut multe momente de singuratate. Incepusem sa ma obisnuiesc cu ele si-mi placea sa-mi aud gandurile. Mult mai bine ma simt pe o carare pustie, decat pe un traseu super aglomerat de maraton de sosea.


Cumva, timpul a trecut si am ajuns la punctul unde Alina si Adi ma asteptau (km 33), pentru urcarea finala. Alina facuse check-in la rucsacii pe care trebuia sa-i caram obligatoriu. Trebuia sa avem la noi batoane cu minim 2000kcal fiecare, folie de supravietuire, lanterne frontale si bluze de corp. Aveam tot, asa ca am plecat. Pe primii 3km a fost o urcare foarte abrupta. Am pornit pe inserat, intr-un cadru idilic, pe o cararuie, in sunetul de clinchet al vacilor elvetiene. Mi-aduc aminte ca mi-era atat de foame, incat am luat o jumatate de chilfa gasita pe jos si am infulecat-o rapid. Alina si Adi zambeau la mine. Pe cat de superba a fost plecarea, pe atat de agonizant finish-ul. Cine a urcat noaptea pe munte stie sentimentul ala cand vezi luminile de la cabana unde trebuie sa ajungi si poate intre tine si cabana mai sunt vreo 2-3 vai de urcat si coborat. Asa a fost si aici. Vedeam Kleine Scheidegg, dar nu mai ajungeam odata... O curba la stanga, alta la dreapta, coboara o vale, urca alta...Eram la capul puterilor, incepusem sa am vedenii. Alina si cu Adi erau motorul. In graba noastra spre finish, am depasit vreo 6-7 perechi ce agonizau si ei pe intuneric. Hai, hai, mai e un pic. Am terminat intr-un zgomot asurzitor de talangi, manuite cu indemanare de voluntari. As fi vrut sa ma bucur mai mult, dar simteam ca puterile ma cam parasisera.

Steagurile de pe aleea de finish (de vreo 10-15m) fluturau in vant, demne de finish-ul unei curse memorabile. Poate asta e doar inceputul unei noi aventuri - All xTri are 6 etape. Cum mi-a spus unul la finish - Welcome to this family!

Pe la 1am coboram cu trenuletul spre Grindewald, unde eram cazati la un hostel. Dupa un dus, am dormit lemn intr-o camera cu 6 paturi, noi 3 si inca 3 chinezi. In tren am bagat rapid un rand de paste, dupa care am adormit cu capul pe bara. Adi cu telefonul lui vegheau :)


Si ca poza de familie, a doua zi am urcat din nou la Kleine Scheidegg cu trenuletul pentru festivitatea de premiere, unde am primit tricourile de finisheri si am fost imortalizati in fotografii. S-a facut o fotografie doar cu finisherii si alta si cu suporterii. A fost un week-end superb. Hai Romania!