Monday, July 3, 2017

xTRI Triathlons - SWISSMAN race report - 24 June 2017

Un nou inceput - All xTRI

Am asteptat cateva zile de la reintoarcerea in tara sa incep sa scriu aceste randuri, in speranta ca sedimentez niste ganduri. Nu-mi dau seama daca asta s-a si intamplat, pentru ca oboseala din organism e mare. Nu ma pot trezi la timp dimineata, seara imi cad ochii in gura iar in timpul zilei simt mereu nevoia sa pun capul pe o perna. Cu fiecare zi care trece insa e mult mai bine, ma refac fizic si psihic. Confortul dat de succesul la cursa imi da un sentiment de fericire.
Probabil oricine altcineva se gandeste de ce e asa importanta o cursa d-asta? Cum poate ea sa te tina pe linia de plutire, cand esti tata de 2 fete, ai o familie iubitoare langa tine si mai trebuie sa-ti dai si seama ce vrei sa faci profesional cu viata ta de acum inainte?
Pai pentru mine intotdeauna a fost un echilibru intre familie/job/sport. In anumite momente, o componenta din astea 3 iese in fata si ma ocup mai mult de ea. Zilele astea au fost despre sport. Cursa anului pentru mine. Asta pentru ca in fiecare an, de ceva timp incoa, imi iau cate un greucenism pe cocoasa, sa simt ca traiesc.
2012 - Maraton Sahara
2013 - Ironman 70.3 Lanzarote
2014 - Challenge Roth
2015 - Ironman Nice
2016 - MDS - Marathon des Sables
2017 - Swissman xtreme triathlon

Ma simt norocos ca pot sa accesez noi tipuri de curse, care mai de care mai solicitante si mai interesante. Anul trecut, MDS-ul mi-a deschis usa ultra-urilor din desert. Si am decis ca la fiecare 5 ani, pentru cat timp voi mai putea alerga, sa fac unul. In 2020, voi merge tot la MDS sau la Gobi March.
Cu seria de triatloane xTri m-am intalnit acu vreo 2-3 ani, dar stiam ca nu sunt pregatit pentru ele. Acum, ca am facut Swissman-ul, imi dau seama ca am procedat corect lasand corpul sa se adapteze la anduranta extrema. Si uite c-am ajuns la subiectul acestei postari.

Ce este un xTri? Un xTri este o cursa de Triatlon extrem, datorita dificultatii probelor sportive. Distanta parcursa este aceeasi ca la orice triatlon pe distanta lunga - 3.8km inot / 180km bike / 42km run, dar inotul de obicei in ape reci de munte, bicicleta pe munti, iar alergarea pe traseu montan. Si pentru ca timpul estimat de finish este mai mare decat la un triatlon normal, inceputul cursei e la 5AM, cu un cut-off total de cursa cam in jurul miezului noptii.

Seria xTRI era facuta din 3 curse, anul acesta extinzandu-se la 6 (in ordinea descrisa mai jos).
Norseman (Norvegia)
Swissman (Elvetia)
Celtman (Scotia)
Canadaman (Canada)
Alaskaman (Alaska)
Janosik (Slovacia)

Sunt doar 27 nebuni care le-au facut doar pe primele 3 pana anul acesta. Mi-as dori sa le am si eu pe raboj candva, dar deocamdata, dupa experienta de la Swissman, ma intreb in ce naiba m-am bagat. Swissman-ul simt ca a fost cam mult pentru puterile mele.

Aceasta cursa e faimoasa pentru duritatea urcarilor pe bicicleta si ultima parte a maratonului, o urcare foarte abrupta de 9km pana la Kleine Scheidegg, punctul de finish al cursei.

Trebuie sa-i multumesc si lui Andrei Contan, un clujean de-al nostru care a facut si Swissman-ul anul trecut, dar si Celtman anul acesta. El mi-a spus - La Swissman te lupti cu relieful inconjurator, la Celtman te lupti cu capriciile vremii. Si mare dreptate avea. Tot Andrei mi-a dat si track-ul de bike pentru GPS. El a luat startul in Celtman cu o saptamana inainte si a infruntat o vreme demna de Scotia, de tot kkt-ul...A terminat cursa, jos palaria!

M-am odihnit toata saptamana in Zurich la Adrian. Ne-am antrenat un pic la bicla si alergare pe niste trasee de in viata mea n-am vazut asa frumusete, pe dealurile din jurul Zurich-ului si pe lac.
Vineri dimineata am plecat spre Ascona si am facut check-in la cursa. Am revenit sambata dimineata la start.
Ne-am dat jos din pat la 1.30am, dupa o noapte petrecuta in cuptor. Hotelul in care am stat in Locarno (la 10km departare de Ascona - punctul de start al cursei) nu avea aer conditionat. Toata saptamana in Elvetia a fost foarte cald.
Am fost avertizati la sedinta tehnica din ziua dinaintea cursei cu privire la canicula existenta si la potentialele complicatii ce se pot ivi din cauza ei. Deshidratarea era cel mai mare pericol.

Am facut o greseala de nutritie inaintea cursei, care mi-a deranjat stomacul toata ziua. Cred ca in permanenta am avut un handicap din cauza asta si nu am putut sa trag decat pe la 70-80% din potentialul meu maxim. Dar nu vreau sa sune asta ca o scuza. Imi asum greseala si cred ca am invatat din ea. Dimineata, am facut o combinatie de mancare noua pentru mine. Ori vreun aliment m-a deranjat la stomac, ori cantitatea inghitita a fost prea mare.

La 2.30 am iesit din camera, la 3am eram la punctul 1 de tranzitie (inot/bike). Am pus bicla in rastel si am plecat apoi vreo 15 min spre feribot, impreuna cu Alina si Adi.
Toata cursa se bazeaza pe comuniunea atletului cu suporterul sau. Practic, suporterul aranjeaza punctele de tranzitie, asigura alimentarea atletului pe traseu si apoi alearga impreuna ultimii 9km ai maratonului pana la finish. Nici un atlet nu va trece linia de finish fara suporter - asa ni s-a comunicat la sedinta tehnica. Este o cursa in 2. Apoi ne-au trantit si un slide care mi-a ramas in cap.

Cum mergeam spre feribot, in intuneric, asa ca la o procesiune, am dat prima vomitatura, semn ca se complica treburile. Dar aveam o stare buna de spirit. Mai bine vomit acu decat la inot.
Ne-am imbarcat pe feribot si la 4am am plecat catre insulele Brisago, de unde aveam sa inotam inapoi 3.8km. Pe feribot am mai vomitat o data, iar d-acu simteam ca situatia devine un pic complicata. Pe la 4.40am m-am trezit aruncat in apa si pana la 5am am facut pluta sau calcat apa. Era intuneric bezna, o tacere apasatoare si vedeam doar cascutele galbene de inot plutind deasupra apei. Dintr-o barca mai mare aflata in fata, prin megafon cineva ne-a intrebat in engleza daca vedem farul portocaliu intermitent in zare. Acela este punctul spre care trebuie sa va indreptati, ca mustele...Si la 5 fix s-a dat startul. Am inceput inotul pe intuneric. Mi s-a parut ca inot execrabil. Datorita durerilor de la stomac, muschii bratelor nu ma ajutau deloc. Mintea insa mergea brici. Nu am alta optiune, asa ca arunc brat dupa brat si voi ajunge la mal. A fost cel mai anevoios inot din viata mea cred. Farul ala nu se apropia deloc, iar afara se lumina de ziua si incepeam sa disting figurile celorlalti competitori prin apa. Aveam spatiu destul de manevra, Alina mi-a spus ca veneau inotatorii catre mal din toate partile. Surprinzator pentru mine, am scos 1h17min la inot, cel mai bun timp dintr-o cursa de acest tip din istoria mea.
Dar nu aratam deloc bine in tranzitie. Ma simteam super obosit. Am cerut Alinei o banana, dar pe care am vomitat-o in primele 10 minute pe bicla. Tot Alina m-a ajutat sa ma imbrac, in timp ce Adi facea poze indecente.



Anouk are (sau avea) un filmuletz preferat pe iPad despre Ironman unde era si unul care vomita direct de pe bike (https://www.youtube.com/watch?v=jnqpYKx8Fvk)
In timp ce-mi venea sa vomit, mi-am adus aminte de el si surprinzator, am zambit. Uite tati, si io pot. Peste inca vreo 5 min, m-am oprit si mi-am bagat capul intr-un tomberon de pe marginea drumului, scotand din mine tot ce se mai putea scoate. M-am gandit ca sunt fuc...ed. Totusi, pana nu cad jos, sa mergem mai departe. Din nou, nu e alta optiune. Pentru vreo 1.5h, nu m-am putut alimenta. Stiam ca am un timp limitat de cateva ore de tras doar pe puterile mele, deci daca nu rezolvam urgent problema alimentarii, nu voi termina cursa.

Cu Alina si Adi m-am intalnit prima oara pe traseu dupa vreo 30 min. Aratam rau si citeam pe fata lor ingrijorarea. Le-am spus ca incerc sa rezolv situatia si sa mai mergem un pic, poate-mi vine vreo idee. Si mi-a venit. Va rog dati-mi un Mars si Cola. Surprinzator, dar astea 2 alimente au fost singura sursa de alimentatie pe care stomacul meu a agreat-o in primele ore pe bike. Incet-incet am inceput sa trag si mi-a venit inima la loc. Apoi am mancat un sandwich, niste batoane si am putut sa beau si bautura cu electroliti. Dar pentru ca pierdusem deja prea multa energie si se facuse cald, am inceput sa iau pastile cu sare ca nebunul - cate 4-6 bucati la fiecare oprire (in conditii normale de caldura, iei cam una la 1/2h).
Traseul de bicicleta include trecerea prin 3 pasuri montane - Gothard Pass (2.100m), Furka Pass (2.450m) si Grimsel Pass (2.150m). Va inchipuiti ce urcari sunt alea. Gothard, primul pass este o urcare continua de la km 50 pana la 92. Deci vreo 42km de urcare neintrerupta, jumatate pe asfalt, jumatate pe piatra cubica. Ultimii 4-5km cranceni, panta ajunge pana pe la 20% inclinatie. Am ajuns in capul ei mai mult mort decat viu, cu stomacul meu fragil. Caldura ma terminase. Panta brutala combinata cu soarele dogoritor si cele 35 grade de afara aproape ca m-au adus la epuizare. Prima pe ziua aia.

Sus, in varful urcarii, am putut manca primul sandwich, in uralele incurajatoare ale Alinei si ale lui Adi. Daca nu erau ei acolo, as fi renuntat fara nici o remuscare. Iata si o mica descriere vizuala a primei urcari, poza facuta de Adrian. Ei erau cu masina in fata mea, urcasera pe un alt drum.

Adi a facut si un filmuletz, dar ce se aude in el e respiratia lui, nu a mea :))) cred ca fugise sa ma prinda in locul ala....


Apoi au mai urmat si alte urcari. Caracteristica locului sunt cioardele de masini de curse (in special Porsche-uri) si motociclete. In week-end acele pass-uri montane devin neincapatoare pentru cei trecuti de 40ani aflati in posesia unui Porsche. Ei practic mi-au scos inima din piept cu accelerarile si tobele lor, in principal pe Furka Pass - cea mai inalta urcare. Deci pana nu va luati un Porsche GTI nu sunteti valabili (aviz posesorilor de Porsche Carrera de pe la noi).




Dar spaima muntilor sunt motociclistii. Datorita peisajului, o excursie pe 2 roti cu motorul suna ideal pentru un week-end memorabil. Din pacate, unii dintre motociclisti forteaza prea mult pe curbe sau in coborari, deranjand ceilalti participanti la trafic, dar nu arata ca le-ar pasa prea mult. De altfel, multi dintre participantii la cursa mi-au spus sa ma feresc de ei. Pe o curba, in coborare, unul se dadea pe o roata...
Pe parcursul bicicletei am schimbat cateva vorbe si cu alti concurenti. Asta e partea care imi place cel mai mult. Sa aflu de unde vin, cat de greu le e si lor ca sa nu am impresia ca sunt singurul chinuit. Un turc, Ozhan, imi spunea ca n-a vazut in viata lui urcare "ca asta". Avea o masina de suport la fel ca a mea (VW Multivan inchiriat), diferenta e ca a lui era plina, cand se oprea in fata noastra sareau din ea femei si barbati gesticuland si incurajandu-l frenetic. Un elvetian trecut de 50 ani - Thomas - am petrecut cu el pe cateva curbe in urcare, mi-a povestit cate ceva despre restul cursei. Nu era la prima participare si calarea si un TT (bicicleta de contratimp, nu prea potrivita pentru genul asta de cursa, ci mai mult pentru viteza). Mergea super bine. Ne-am revazut si pe traseul de alergare, pe la km 30. Era totusi un tip sobru, genu CEO la vreo companie.

Urcarea pe Furka Pass a fost parca si mai abrupta. Curgeau apele de pe mine siroaie, fara pic de umbra. De fapt, daca stau sa ma gandesc bine, tot traseul de bicla a fost la soare. Casca Specialized Evade de triatlon s-a dovedit a fi foarte bine ventilata, asa ca nu aveam senzatia de sufocare (si de la ea...). Vreau sa le multumesc aici si celor de la @Velopedia pentru suportul acordat. Iata urcarea vazuta de jos.


Swissman nu este o cursa conventionala. Trebuie sa te uiti dupa semnele de ghidaj ale traseului de bike. Coborand de pe Furka Pass, intr-o curba unde incepea urcarea pe Grimsel, am pierdut semnul si i-am dat tot in jos. Bineinteles ca nu mai eram pe traseu. Noroc cu computerul de bike Polar 650, care mi-a aratat "Lost track". Asta pentru ca incarcasem in el cu o zi inainte traseul altcuiva, primit pe mail.

Nu stiu daca am mai mentionat ca organizarea a fost impecabila, dar pot oricand sa ma repet.
In momentul in care m-am pierdut, ma gandeam ca sunt destul de departe de punctul din traseu si nu voi putea face urcarea pe bike. Prin urmare, trebuia sa chem masina de suport si sa ma deplasez in ea pana acolo. Dar nu vroiam sa risc descalificarea. Asa ca am sunat la organizatori si le-am povestit patania, cerandu-le totodata si permisiunea sa chem masina de suport. Oricum s-ar fi vazut o anomalie pe tracker-ul de GPS si preferam sa stie si ei de ce. Imediat au sunat-o pe Alina si au trimis-o dupa mine. In modul asta n-am pierdut decat vreo 20-25 min pana eram inapoi pe traseu.

Urcarea spre Grimsel mi s-a parut mult mai usoara, cred ca era din cauza pierderii traseului de mai devreme si a ideii ca sunt ultimul acum...nu mai vedeam ciclisti in fata mea si am tras mai tare. Alina ma astepta sus si mi-a dat ceva de mancare. Apoi a urmat ceva ce a schimbat tot planul de cursa. Pe ultima coborare, erau 2 accidente. Daca eu cu bicicleta puteam sa trec pe langa ele, masina mea de suport sigur nu. Alina a primit cateva SMS-uri de la organizatori in legatura cu accidentele si a fost sfatuita sa ocoleasca 150km pe alti munti pentru a ajunge la T2, de unde urma sa-mi ia mie bicicleta si sa incep alergarea. M-am intalnit cu Alina si am decis sa-mi iau in rucsac in spate echipamentul de alergare, nestiind cand vor ajunge ei in T2. Pe drum, am mai luat si echipamentul altuia dintr-o masina de suport oprita in trafic. Era clar ca orice atlet ajuns in T2 si a carui masina de suport a ramas blocata la accidente, nu va avea cum sa porneasca in alergare. Dupa ce ne-a tinut politia pe toti (masini, motoare si biciclete) vreo ora la un tunel in care se petrecuse al doilea accident, ne-au dat drumul noua biciclistilor din cursa. Nu stiu daca si masinilor de suport. In tunel era sumbru. O bicicleta si un motor facute zob, plus o masina avariata. Politia spala pe jos cu un furtun, cel mai probabil urme de sange. Am aflat apoi in T2 ca biciclista si motoristul murisera amandoi.

Am bagat deci ultimii 30-35km ai cursei cu un rucsac mare in spate. Ajuns in T2, ne-au numarat si imperecheat cate doi pe cei care aveam totusi echipamentul de alergare la noi si puteam pleca. Restul stateau cuminti si asteptau sa le vina masinile de suport. Am sunat-o pe Alina si mi-a spus ca mai are vreo ora sau chiar mai mult pana ajunge. Am decis sa plec deci impreuna cu un englez, David. Si el avea masina de suport blocata, dar venise cu adidasii in spate.

Planul initial era ca Adrian sa vina cu bicicleta dupa mine primii 30km, urmand sa alergam toti 3 ultimii 9. Schimarea de plan a amanat punctul de intalnire cu ei pe la km 17. Pana acolo am alergat si cu ideea ca sunt prost in timp, deoarece aveam 7.5h pana la cut-off-ul final de la miezul noptii.
Stomacul a inceput din nou sa ma deranjeze. Luam in continuare pastile de sare cu pumnul, era singurul lucru pe care il toleram. Si mai beam apa de la fiecare fantana gasita. Partea buna e ca in Elvetia orice fantana are apa potabila.
Am bagat o singura fiola de magneziu pe la km 24, dar instant am dat in cufureala si am decorat peisajul de vis de langa o fantana. Adi a alergat cu mine de la km 17 pana la 30. Apoi a luat-o in fata sa o pregateasca pe Alina, care ne astepta la km 33. Doar pe alergare am avut cateva momente de descurajare totala, in care singura solutie mi se parea abandonul. Ma gandeam doar la Alina, cum a stat ea dupa mine toata ziua, cum m-a sustinut in continuu. Asa ca imi trageam 2 palme si bagam. Am mai incurajat si pe altii, la fel cum am fost si eu incurajat.
Oamenii de la aceasta cursa au fost minunati. Nu ca la Ironman, unde timpul este tot ce conteaza. Aici am cunoscut oameni modesti, pe care nu-i interesa ce haine de firma au pe ei, ce echipament de mii de euroi poseda. Era o lupta a fiecaruia cu sinele. Toti visau la momentul in care vor trece linia de finish si vor triumfa.
Pe traseul de alergare am avut multe momente de singuratate. Incepusem sa ma obisnuiesc cu ele si-mi placea sa-mi aud gandurile. Mult mai bine ma simt pe o carare pustie, decat pe un traseu super aglomerat de maraton de sosea.


Cumva, timpul a trecut si am ajuns la punctul unde Alina si Adi ma asteptau (km 33), pentru urcarea finala. Alina facuse check-in la rucsacii pe care trebuia sa-i caram obligatoriu. Trebuia sa avem la noi batoane cu minim 2000kcal fiecare, folie de supravietuire, lanterne frontale si bluze de corp. Aveam tot, asa ca am plecat. Pe primii 3km a fost o urcare foarte abrupta. Am pornit pe inserat, intr-un cadru idilic, pe o cararuie, in sunetul de clinchet al vacilor elvetiene. Mi-aduc aminte ca mi-era atat de foame, incat am luat o jumatate de chilfa gasita pe jos si am infulecat-o rapid. Alina si Adi zambeau la mine. Pe cat de superba a fost plecarea, pe atat de agonizant finish-ul. Cine a urcat noaptea pe munte stie sentimentul ala cand vezi luminile de la cabana unde trebuie sa ajungi si poate intre tine si cabana mai sunt vreo 2-3 vai de urcat si coborat. Asa a fost si aici. Vedeam Kleine Scheidegg, dar nu mai ajungeam odata... O curba la stanga, alta la dreapta, coboara o vale, urca alta...Eram la capul puterilor, incepusem sa am vedenii. Alina si cu Adi erau motorul. In graba noastra spre finish, am depasit vreo 6-7 perechi ce agonizau si ei pe intuneric. Hai, hai, mai e un pic. Am terminat intr-un zgomot asurzitor de talangi, manuite cu indemanare de voluntari. As fi vrut sa ma bucur mai mult, dar simteam ca puterile ma cam parasisera.

Steagurile de pe aleea de finish (de vreo 10-15m) fluturau in vant, demne de finish-ul unei curse memorabile. Poate asta e doar inceputul unei noi aventuri - All xTri are 6 etape. Cum mi-a spus unul la finish - Welcome to this family!

Pe la 1am coboram cu trenuletul spre Grindewald, unde eram cazati la un hostel. Dupa un dus, am dormit lemn intr-o camera cu 6 paturi, noi 3 si inca 3 chinezi. In tren am bagat rapid un rand de paste, dupa care am adormit cu capul pe bara. Adi cu telefonul lui vegheau :)


Si ca poza de familie, a doua zi am urcat din nou la Kleine Scheidegg cu trenuletul pentru festivitatea de premiere, unde am primit tricourile de finisheri si am fost imortalizati in fotografii. S-a facut o fotografie doar cu finisherii si alta si cu suporterii. A fost un week-end superb. Hai Romania!























 










Thursday, May 4, 2017

Thassos Road Race - de fiecare data o provocare

Ca in fiecare an, in jurul datei de 1 mai familia Georgescu pleaca cu tot ce are in Thassos. Anul asta s-au facut 10 ani de cand facem asta, si nu ne mai saturam. Pentru ca avem prieteni acolo (Nicola and Co, Katia and Co), dar si pentru frumusetea insulei. Iar pentru mine mai e inca un motiv, este cantonamenul de primavara/vara.
Nu stiu cati dintre voi au facut turul insulei pe bicicleta (in principal sosea), dar aceasta activitate s-ar putea sa depaseasca cu mult cele mai indraznete vise ale voastre. 93km de ciclism pur, cu aer curat, marea langa tine in permanenta si niste urcari/coborari de cum rar poti vedea (si in nici un caz pe la noi).
Asa ca am bagat anul acesta vreo 6 zile consecutive de bicicleta (5-7h/zi) pe diferite rute din insula, care de care mai dure. Si cred ca mi-a prins foarte bine in pregatirea mea pentru Swissman, unde va trebui sa alerg un maraton montan dupa ce termin cei 180km de bicicleta cu 3 munti de escaladat.

Dar sa revin. Thassos-ul este fericirea familiei noastre. Unii cu marea, distractia si plimbarile, altii cu antrenamentele si apoi alipirea la programul familiei.

In fiecare an are loc si Tour of Thassos Road Race - o cursa prieteneasca de sosea, unde se intalnesc ciclisti de prin mai multe tari. Particip la ea de vreo 8-9 ani si imi place la nebunie.
Startul se da din San Antonio Beach (langa Potos) si se termina tot acolo. 93km. Primii 55km se merge in urma unui Pace Car, la viteza de croaziera, astfel incat se fac grupulete de amatori de discutii si plimbare. Apoi, cu 38km inainte de finish, masina zboara din fata si incepe adevarata cursa. Exact pe partea cea mai "rea" a insulei, cu multe urcari si coborari.
De aici incolo depinde de fiecare cat de tare vrea sa traga. Eu unul vreau foarte tare. Si vreau sa ma bat cu ciclistii de club, care de obicei vin cu strategii si echipe de suport. Ei au colegi pentru ajutor. Eu nu am pe nimeni. Dar nici nu am nevoie, pentru ca sunt invatat sa ma bazez pe pielea mea.  Anul trecut am iesit pe locul 26 din vreo 250. Onorabil. Am facut parte din cel de-al doilea pluton (primul era peste puterile mele, am stat in el doar vreo 4-5km). Anul acesta simteam ca pot mai mult, asa ca am incercat sa stau in primul pluton. Si ce sa vezi, o mare parte din cursa l-am condus, dar asta nu pentru ca eram cel mai bun, ci pentru ca n-am avut o strategie de final.
Ciclismul are diferite tipuri de practicanti. Cei care dau tot ce au si care isi doresc gloria (vezi Sagan) si ceu care se bazeaza si pe echipa sau pe altii sa traga pentru ei, gloria fiind impartita (daca e cazul).
Eu doar de astia am avut parte in pluton. Tinand cont ca in fata noastra (la cateva minute) erau vreo 2-3 evadati, am strigat din rasputeri la cei din spatele meu sa facem morisca si in felul acesta sa-i ajungem pe cei din fata. Dar n-ai cu cine...se pare ca strategia lor a fost sa traga pe mine pana cu 500m inainte de finish si apoi sa dea sprintul final, castigand astfel locurile de la 4 in sus. Geniala strategie. Pentru mine, locul 4 sau 200 tot ala e, nu-i podium.  Prin urmare, locul 12 ma multumeste deplin, avand in vedere munca mea in timpul cursei si cine mi-au fost adversarii.
Daca pe spatele meu scria "Cycling Club", jar mancau. Dar scrie "Atena Tri Club". Si cred ca e chiar mai bine.

Poate la anul incerc un top 10. Cu un pic de munca in plus pot ajunge acolo. Dar pana atunci, ma asteapta niste incercari grele. Mi-e frica de Swissman si cred ca e bine sa fie asa. Mai am 1,5luni si sper ca am facut tot ce trebuie pentru o cursa reusita. Doar ca la tipul asta de curse niciodata nu se stie deznodamantul. Eu cred in sansa mea si as vrea in 4 ani sa pot spune ca sunt All xTri Athlete. Pentru asta am nevoie de participari reusite la Swissman, Norseman, Celtman si Alaskaman. Floare la ureche...


Toate cele bune si sa ne vedem cu bine la Fara Asfalt la Mare, la inceputul lui Iunie.

Wednesday, October 19, 2016

Ganduri la sfarsit de 2016

Au trecut mai mult de 7 ani de cand m-am apucat de facut chestii mai interesante. Adica m-am casatorit. Apoi m-am luat de sport (nu ca n-as fi facut si inainte, dar un pic mai serios acum). Apoi au venit si copiii. Totul bine pana acu, dar oare ce-mi rezerva viitorul? Hai sa fiu increzator.

Copiii cresc, casatoria vad ca nu da inapoi, la serviciu merg zi de zi de vreo 17 ani, asa ca n-am de ce sa-mi fac griji.

Iar partea cu sportul de amplifica. Mi-aduc aminte cand maratonul mi se parea cea mai grea chestie din lume. Si poate e. Dar sigur se poate face daca-ti pui mintea. Apoi a venit plictiseala de maratoane si mi-am aruncat privirea mai departe. Un triatlon? De ce nu. Suna bine. Hai sa-ncerc.

Apoi un Half Ironman. Suna si mai bine. Un pic de durere nu strica, ba chiar ajuta la caracter. Dar de ce sa fac "doar" Half? Full-ul e un "animal" aparte. Iar Ironman-ii sunt superoameni. Oare pot sa fiu si eu? Sigur. Dar nu ma simt super om acu. Simt doar ca trebuie sa incerc lucruri noi.

Totul e ca un carusel in viata. Un copil invata sa-si miste mainile, apoi sa mearga d-a busilea, apoi in picioare, apoi sa alerge, si in sfarsit incepe joaca de-adevaratelea.

Asa e si la noi. Eu mi-am facut un stil de viata. Unul sanatos, frumos si zic eu interesant. Bineinteles ca nu e nimic frumos in a te trezi la 5.30 dimineata pentru un antrenament inainte de a duce copiii la gradi, dar odata ce sunt pe drum alergand stiu ca fac ceea ce-mi place.

Acum sunt in Stockholm. Ca intotdeauna, am o pereche de adidasi prin geanta. Asa ca azi dimineata m-am trezit la 6.30 si am bagat in Google Maps o tura de 10km trail run prin parcul de la marginea apei. Superb. Asa simt ca traiesc. Sa merg intr-o deplasare cu serviciul si sa alerg dimineata. Este modul perfect de a incepe ziua.

Eu cred ca orice pasiune in viata se intretine cu vise. Ce faci astazi se poate transforma in ceva mult mai frumos maine. Adica ideal ar fi sa-ti "cresti" pasiunea. Devii mai bun si vrei sa ajungi mai departe. Iar daca lumea din jurul tau iti spune ca poate faci ceva bine, atunci da-i inainte. Nu trebuie sa fie usor, ca d-aia nu fac toti ce faci tu.

Credeti ca o pasiune iti poate da echilibru in viata? Eu cred! Te face sa reactionezi mai bine in alte situatii care apar in viata ta.
Familia, serviciul, prietenii, toate se intalnesc undeva in capul tau. Dar dintre toate, doar pasiunea e a ta. Si te simti liber cand o practici.

Eu sunt legat de sport acum, si stiu ca-i datorez mult. Caracterul meu, vointa, puterea de a-i ajuta pe altii, nevoia de a-mi pastra stilul de viata pentru a-mi permite curse "exotice", totul are o legatura si cu sportul.

Imi setez targeturi ambitioase, in principal pentru a "transpira". Dupa atatia ani, am aceeasi foame de sport, dar acum e mai educata.

As vrea sa fac multe curse, diferite ca si profil. Totul pentru a trai "experiente". Poate si de aia nu reusesc sa scot timpi mai buni, dar nu-mi pasa. Vreau sa fac multe, cat oi mai putea.
Pentru cei care au nevoie de inspiratie, asta mi-am propus in urmatorii 5 ani:
  • Extreme Ironman races - Norseman, Swissman, Celtman (toate parte din xTRI circuit) - momentan, sunt sub 40 oameni din intreaga lume care le-au facut pe toate 3
  • Lavaredo Ultra Trail (Ultra running, alergare montana) - http://www.ultratrail.it/en/path.html
  • Bike Alps - Mountain Bike race - 650km, 20.000+ diferenta pozitiva
  • Marathon Des Sables 2021 - AGAIN!!! si/sau Gobi March (amandoua 250 km alergare in desert) - experiente unice in viata
Intotdeauna voi fi langa familia mea. Si stiu ca si ei sunt langa mine. Cursele sunt doar cireasa de pe tort, cel mai mult conteaza sa dau un exemplu si sa ma bucur vazandu-i ca la randul lor fac chestii misto.
De ceva timp am inceput sa merg cu Alina la cursele ei. Ca spectator. Si e bine, imi place. In noiembrie mergem la NY, unde ea va alerga maratonul. Sunt si eu mandru!

Morala povestioarei - urmati-va pasiunile! Peste 10 sau 20 ani poate nu va veti aduce aminte de cat ati muncit in fiecare zi din 2016, dar sigur veti sti daca ati avut o realizare majora legata de pasiunea voastra - sportiva, gastronomica, fotografica, aventuriera, chiar si voyeur-istica! :)

JOBUL NU E O PASIUNE! POATE DEVENI, DAR MAI PRESUS DE TOT, E O NECESITATE!

"follow your dreams, that`s all i`m saying...one day it will be too late"
citat din capu meu :))))



Tuesday, April 26, 2016

31st Marathon Des Sables 2016 - un basm adevarat

Am asteptat sa treaca vreo saptamana de la venirea acasa pentru a putea pune pe hartie niste ganduri, pe care sper sa le fi sedimentat cumva. Dealtfel, mi-e destul de greu sa ma concentrez, vreau sa dorm mult si n-am nici cea mai mica tragere de inima sa ies la vreun antrenament. Semne ca organismul se reface si ar fi bine sa-l las in pace.

MDS-ul este o cursa superba. Nu sunt sigur ca trebuie catalogata ca si o cursa sportiva, dar asta e un aspect pe care-l voi clarifica pe parcursul acestei naratiuni.

Practic, trebuie sa alergi/mergi/tarasti 257km prin cea mai rea parte a Saharei, in sudul Marocului. Iti cari singur mancarea in spate pentru 6 zile, primesti ratie de apa/zi si tot ce-ti trebuie pe parcursul a 7 zile iti cari singur in rucsacul din spate. Temperatura se situeaza intre 35-55grade Celsius, iar umiditatea intre 2-4% (de aceea am avut si probleme cu nasul si gatul mai tot timpul). Se alearga o anumita distanta in fiecare zi, preponderent pe nisip si combinatii ale acestuia.

"Este o mare realizare doar sa ajungi la linia de start" - am auzit asta de multe ori inaintea cursei, iar apoi am priceput si de ce. Fiind un eveniment sportiv "multi-stage", nu conteaza doar cu ce viteza poti sa alergi, dar si cum reusesti sa te adaptezi la toate celelalte conditii de trai din desert - dormitul in "aer liber" alaturi de colegii de cort, lipsa oricarui dram de confort de care beneficiezi acasa, facutul nevoilor mai mult sau mai putin in vazul altora, lipsa constanta a apei, cum suporti caldura, etc.

Ca si o paranteza, cu ocazia MDS-ului am facut o chestie inedita. Desi in trecut am avut o sumedenie de implicari in cauze sociale, niciodata nu m-am legat de vreuna pentru a strange fonduri cu ocazia unei curse. Acum am simtit nevoia s-o fac.
Casa Ioana este o asociatie non-profit ce ajuta la reintegrarea in societate a victimelor violentei familiale. I-am cunoscut pe Ian, Violeta si Nicoleta cu ceva timp inaintea cursei si m-am hotarat sa strang niste bani pentru a-i ajuta si eu. Apreciez enorm ceea ce fac ei pentru societatea noastra si cred ca efortul meu de a-i ajuta este infim in comparatie cu efortul lor de a tine in spate acel adapost. Am reusit sa strang peste 3200 ron si sunt mandru de asta. Am prieteni carora le pasa si le-am promis un cadou frumos din Sahara.
Linkul din galantom este inca activ, va multumesc din suflet daca donati niste banuti (si mai fac rost de cadouri, promit) :)
http://asociatiacasaioana.galantom.ro/dragosgeorgescu

Sa revin. Deci dupa 2 zile petrecute in tabara (in care ne-am acomodat un pic si cu noii colegi de suferinta), ne-am pregatit rucsacii si am facut toate formalitatile de check-in la cursa.

Trebuia sa caram cu noi niste chestii obligatorii (oglinda, fluier, pompa antivenin, briceag) si altele de trebuinta (cana, lingura, sac de dormit, salteluta, papuci). Toate astea + ceva haine te duc undeva intre 6.5kg si 10kg. Peste care se adauga greutatea apei pe care o vei cara in permanenta, asa incat o medie pe rucsac la plecare e de 9-10kg.

Partea buna e ca am fost 4 romani, unul si-unul (si-una). Super echipa, cu spiritul prin tavan, glume cat cuprinde si o stare molipsitoare de fericire doar ca suntem acolo. Veneam dupa o perioada extinsa de pregatire, d-abia asteptam sa-l vedem pe papa Bauer (Patrick Bauer - organizatorul) vorbind un pic si dand startul.

Iata echipa de romani:
- Ela - o tipa care n-are toata tigla pe casa, dar pe care ma bucur nespus c-am cunoscut-o si am trecut prin aceasta experienta impreuna. Dintre toti, ea a fost cea care m-a marcat cel mai tare (cum a scris pe blogul ei, am devenit best buddies). Cu o vointa de fier, aparea in fiecare zi in usa cortului inarmata cu sticlele de apa-n mana, razand si injurand de mama focului (la sfarsitul fiecarei etape, la trecerea liniei de finish primeam 4.5l de apa, pt seara respectiva).
- Andrei - el a mai facut cursa anul trecut. Dintre noi toti, era singurul care avea o idee de ce se va intampla pe parcurs. Ne-am intalnit de cateva ori si prin etape si am sharuit niste momente "memorabile"
- Daniel - spirit civic deosebit, glumetz si saritor. Ne-am intalnit prima oara pe la miezul noptii intr-un hotel din Paris si am impartit patul. Cam urzuz atunci, dar pe parcursul cursei am socializat mult. Glumeam adesea pe diferite subiecte si ne-am despartit doar pe Otopeni, la intoarcerea-n tara. Ca si mine, are 2 fete, asa ca radeam adesea pe subiectul asta (mai are si un baiat).

Spuneam mai sus ca nu as cataloga MDS-ul ca o cursa de alergare. De ce?
- nu te poti odihni noaptea ca la tine-n patut - am avut in cateva nopti furtuna de nisip, asa ca ne sculam dimineata plini de nisip in cap si prin sacul de dormit. Vantul crea o atmosfera misto prin acel cort deschis, numai buna de insomnii
- apa nu e deajuns si mai trebuie sa o bei si de cele mai multe ori calduta spre fierbinte
- atentie mare la basici, infectii la picioare, dureri de spate (de la rucsac), opareli intre picioare sau subtioara - astea sunt principalele cauze ce te pot scoate din cursa. Orice problema aparuta azi, maine se va agrava datorita lipsei unei perioade de refacere
- oboseala acumulata pe parcursul cursei incepe sa se manifeste din plin in etapa lunga si etapa maraton (85km respectiv 42km)

Ziua 1. Prima zi in care auzim Yalla-Yalla, strigatul pustilor care strang corturile. Parca te lasa-n curu` gol cu toate catrafusele pe covorul ala murdar, cand strang husa cortului (cortul berber nu este inchis, are fata si spatele inaltate cam la 1 metru de la sol).
In timp am invatat sa-l mai aranjam in asa fel incat sa putem dormi noaptea mai bine, dar asta nu a insemnat ca nu dormeam in panta sau cu pietre sub noi care-ti intrau prin coaste.
Inainte de inceperea cursei cu vreo juma de ora, n-am strans laolalta in forma numarului 31, simbolizand editia cu nr. 31 a acestei curse legendare. E deja un obicei aceasta poza.

Urmeaza un start de cursa perfect, cu papa Bauer tinandu-si speech-ul de pe Land Rover-ul lui tunat. In fiecare zi a multumit oamenilor pt ca sunt acolo, le spune La Multi Ani celor ce-si serbeaza ziua de nastere, face o retrospectiva a zilei anterioare - cati au renuntat si apoi anunta si schimbarile de regulament (in principal se referea la prelungirea cut-off-urilor in zilele grele).
Cu o zi inainte, la check-in, primisem si un transmitator GPS, cu care ne monitorizau locatia in permanenta. Pe el se afla si un buton de SOS, despre care ni s-a spus: "Vreti sa renuntati, apasati butonul SOS si in cateva minute unul dintre elicoptere va va lua". Costul operatiunii era de 200Eur si din acel moment erai descalificat. Partea proasta era ca nu te duceau in Ouazarzate sau acasa...ci te puneau sa stai cu ceilalti pana la terminarea cursei. Adica iti bagai unghia-n gat pana la final cand ii vedeai pe ceilalti mergand inainte si luand medalia, in timp ce tu ai fost un fatalau si ai renuntat poate prea repede :)

Traseul a avut 34km, cu 15km dune. Dar dune nene, d-alea de te iei cu mainile de cap.
Cred c-au vrut sa ne termine de la bun inceput. Am experimentat pentru prima oara mersul pe dune. Cum eu am aproape 80kg, daca mai adaugi si 10-11kg rucsacul, la peste 90kg greutate te afunzi in nisip de nu te vezi. E imposibil sa te impotrivesti nisipului, orice efort se simte in gat si ramai fara suflu la nivel de zeci de secunde. Nici vorba de performante, deja vedeam un viitor sumbru pentru zilele ce vor urma. Am inceput un mars destul de voios al desertului, in compania oamenilor dinaintea mea si a celor ce ma urmau. Ma si vedeam parte din Legiunea Straina, de fapt toata cursa a semanat extrem de tare cu o campanie de razboi, atat prin marsurile zilnice din teren, cat si din perspectiva taberei in care inoptam. Dar sa revin. Dupa respectivele dune, am ajuns pe un teren mai solid, dar ca un facut, s-a pornit o furtuna de nisip care a facut imposibila orice incercare de alergare.
Am ajuns la bivuac epuizat, dupa vreo 6h juma...radeam cu Andrei pe drum, ce-o sa zica colegu de breasla Ilie Razvan (a avut el un comentariu misto pe FB referitor la cursa lui Tibi/Andrei de la Polul Nord - de genu "s-a prostituat zilele astea alergarea la Polul Nord" adica au "alergat" cu 5km/h - ceea ce nu se califica dupa standardele lui. Deci....s-a prostituat alergarea si-n Sahara. Ne gandeam cum sa-l anuntam :)
Asta a fost ziua cea mai normala ca si temperaturi, undeva pana in 40grade C. Oricum, umiditatea era intre 2-4%, ceea ce a favorizat mereu fenomenul de deshidratare.

Daniel a ajuns la cort cel mai hotarat - "Ba, daca ne duceau astia d-aici, sa mor daca n-apasam butonu de SOS". Dupa care i-a trecut...oricum cred ca n-ar fi facut-o. Miza era prea mare. Familia se asteapta sa vii de acolo cu medalia + cauza pe care o sustii mai pune un pic de jar. Ca sa nu mai vorbesc de renumele tau viitor - Ala care n-a putut sa termine MDS-ul si a cheltuit banii degeaba (asa glumeam noi la cort).

Ne-am facut un pic de griji pt Ela, dar din prima zi ne-a dat lectia de viata. Apare dupa vreo 10h in pragul cortului cu cele 3 sticle de apa (ratia de seara) in brate. Le arunca pe jos si incepe - Ba, am pus-o! daca continua asta asa n-am nici o sansa sa termin. Am dat-o pe gluma si ne-am continuat dupa-amiaza cu morcovu`fund ca intr-adevar am pus-o.
O chestie pe care am invatat-o pana la sfarsitul cursei - sa verificam distantele si timpul de cut-off al CP-urilor. Cu cat timpul ni se parea mai lejer, cu atat etapa va fi mai dura.

Seara am dormit bine. Am invatat lectia, asa ca mi-am pus Buff-ul pe fata si doape in urechi. Dormit ca la mine-n pat.

Ziua 2. Sculat dimineata - Hai ca nu-i asa de rau. Trecem noi si prin asta. Ma simteam un pic obosit fizic, dar mult mai puternic psihic. Nu aveam nici o basica, deci doar o durere in ego pt ca nu am alergat ieri cat as fi vrut. Dar speram sa remediez asta. Habar n-aveam ce-o sa m-astepte.
Deoarece ne indreptam spre sud, temperatura a inceput sa urce - se apropia de 50 grade. Terenul la fel de dificil, dune combinate cu un nisip "pietricios", foarte instabil. Aveai impresia ca poti merge pe teren solid, dar vedeai ca ti se afunda piciorul si pierzi rapid echilibrul. Grea de tot si a doua zi, dar am alergat mai bine. 41km facuti in 6h juma. Iarasi prostituasem alergarea :)
Seara mi-am numarat primele 3 basici, nimic serios. Vazand coada de la spitalul de campanie, mi le-am oblojit singur la cort.
A fost ultima zi cand nu am apelat la serviciile Doc Trotter-ilor (medici voluntari, vreo 80 la numar, care asigurau bunastarea participantilor.
Spitalul era super dotat, avea si cabinet stomatologic. Dar majoritatea pacientilor vroiau sa-si "pregateasca" picioarele si alte zone frecate (sau oparite) pentru a putea fi prezenti la start in ziua urmatoare.
Unii aveau probleme cu spatele, de la caratul rucsacului. Destul de multe variabile incepeau sa apara, trebuia sa gandim serios strategia de cursa, astfel incat sa ajungem la hotel in Ouazarzate cu medalia de gat.
Eu aveam un atuu. Alina urma sa ajunga in desert in timpul etapei lungi, iar asta imi dadea avant. Urma sa alerg cu ea etapa Unicef si sa primim impreuna medalia. Asa ca as fi facut orice sa nu periclitez momentul acela in vreun fel. Doar daca nu dadeam pe spate :)
O chestie superba pe care au facut-o organizatorii cursei, au dat posibilitatea sa primesti mesaje de incurajare de la familie/prieteni/suporteri. In fiecare zi pe la ora 4-5PM venea posta la cort (printau mesajele venite de pe website pt nr. tau de concurs - eu eram 651). Le citeam si reciteam cu lacrimi in ochi. Am realizat cate persoane se gandeau la mine si asta m-a motivat in continuu. Nu puteam sa dezamagesc. Nu in compania in care eram si cu Alina pe vine...
Mi-a placut mult faptul ca ne-am incurajat reciproc in cort, cu multe ironii si bascalie. Cei 2 polonezi cu care am impartit cortul au fost super de gasca.

Ziua 3. Ultima etapa inaintea balaurului de 85km. "Doar" vreo 37km, Kinder cu surprize. Road-book-ul prezicea din nou o vreme ideala - soare!!! mult soare!!! si nisip...mult nisip. Asa ca i-am dat inainte. Starea de spirit in cort era buna. Hai ca putem! Ela tragea cu niste basici, Daniel la fel, iar Andrei avusese niste probleme cu datul sangelui pe nas. Nimic ingrijorator. Oboseala parca nu se facea inca simtita. Toleram toti destul de bine mancarea aia liofilizata. Nu o preparam cu apa fierbinte (avusesem parte si de vant si nu putesem sa facem focul ca lumea), dar era comestibila. Mie unul chiar mi-a placut. Si avea un aport caloric suficient - cam 600kcal/punga, asa ca nu duceam lipsa de energie. Doar ziua dinaintea startului cursei primisem mancare de la organizatori (mese intr-adevar indestulatoare), apoi intrasem pe regimul nostru. Partea buna era ca in fiecare zi se golea rucsacul si caram mai putin. Am ajuns in ziua 3 intr-un fel de lac secat (cu un peisaj selenar). Aici am simtit eu ca a fost temperatura cea mai ridicata (daca organizatorii au spus ca a trecut de 55 grade, atunci aici cred ca a fost). Undeva in dreapta erau oameni! Trageau si niste dromaderi dupa ei.
Dealtfel, pe tot parcursul MDS-ului, am avut foarte putine ocazii sa ne intalnim cu bastinasii. Parca au ales in mod special traseul. Oricum, greu de crezut ca pe-acolo se poate trai, nu am vazut decat o singura oaza in toti cei 257km. Si nu prea era cum am citit prin carti, sau vazut prin filme. Era o fortareata cu ceva oameni in ea, poate turisti....cine stie. Nu am fost impresionat. Poate si de la epuizare.
Am ajuns dupa-amiaza la bivuac cu o mare problema. Deoarece facusem ceva reprize de alergare, transpirasem si ma oparisem intre picioare. In mod normal nu m-ar fi deranjat prea tare, dar urma etapa lunga si aveam un feeling ca o sa stau in ea indeajuns incat acea opareala sa se transforme in carne vie. Am avut un morcov imens in fund toata noaptea, rugandu-ma sa se rezolve pana dimineata. Mi-am dat cu o solutie gen betadina si un unguent peste noapte. Visele mele au fost numai despre asta. Parca in acea noapte a cazut si cortul din cauza vantului, dar eram semiconstient si n-am reactionat. Ela a fost cea care s-a trezit si l-a rezolvat. Ce face femeia cu 4 handralai in cort :)

Ziua 4. Etapa lunga era pe cale sa inceapa. Toti erau mai gravi ca de obicei, dar inca pastram voia buna in cort. Nu stiam care va ajunge inapoi in cort a doua zi (sau pe noapte) victorios/oasa. Ma asteptam undeva la 17-20h, cu un ritm combinat - putina alergare, mult mars. Terenul se anunta nasol in Roadbook. In primii 35km au pus 3 munti. Si nu d-aia usori, iti lua cam 25-30min/km...

O caldura infernala. Nu mai adia nimic. Dimineata imi dadusem cu o crema pe care o avea Bartozs, polonezul. Mi-a spus ca e magica si nu o sa am probleme cu ea. Ce puteam sa fac? Aveam 2 variante: 1. sa nu dau cu nimic, conform legii nescrise, pentru ca nisipul omniprezent in combinatie cu orice crema se solda intr-un dezastru. Aici eram la voia intamplarii, pt ca aveam toate sansele ca opareala de ieri sa se mareasca si sa fac carne vie; 2. sa dau cu crema minune, in ciuda sfaturilor altora. Am decis sa aplic crema. Si s-a dovedit solutia buna, dar mi-am consumat ceva neuroni pe parcursul etapei gandindu-ma cum se va termina totul...
A fost cea mai lunga zi si noapte probabil din viata mea. Am terminat cam in 21h jumate. Pornit la 8am ziua 4, ajuns in tabara 5.30am ziua 5. Ca si desfasurare a etapei, am parcurs cu Daniel o mare parte din zi. Dupa-amiaza ne-am intalnit si cu Andrei. Am ajuns impreuna pe la CP5, unde epuizati fiind (se lasase si noaptea, era cam 10pm) am decis sa ne oprim sa mancam.
Intrebarea zilei era: "Ce-o face oare Ela? Pe unde-o fi acu?" dupa care reveneam la noi. Am mancat si ne-am asezat un pic. Andrei se simtea vioi asa ca ne-a spus ca ar continua. Asa ca a plecat, iar eu cu Daniel ne-am pus un pic pe spate. Problema mare era cu incaltarile. Ajunsesem intr-un moment al cursei in care nu-ti mai permiteai sa dai jos opincile pentru ca era f greu sa le mai pui la loc. Eram plin de basici. Nu stiam exact ce am in bocanci, pt ca in timpul zilei, in mijocul acelui lac imens, unde v-am spus ca am dat de temperatura cea mai ridicata, fusesem nevoit sa ma opresc 1 minut pentru a-mi bandaja degetul mic de la talpa stanga. Durerea devenise insuportabila pentru ca de desprinsese toata pielea de pe el. Doar il bandajasem rapid cu niste comprese si leucoplast, pentru ca am simtit ca daca nu o iau din loc rapid, acolo imi vor sta oasele.
Asa ca am preferat pana la intoarcerea la bivuac sa nu-mi verific picioarele. Asta m-a costat ceva basici in plus, pentru ca nisipul strans in bocanci (chiar daca aveam gaiterele alea galbene, tot intra, mama lui!) si-a facut de cap cu degetele mele.
Nu am putut sa dorm. Desi aveam o groaza de timp la dispozitie pana la cut-off-ul acelui CP, in vreo 45min l-am scuturat pe Daniel si i-am propus sa incercam inca un CP. Erau postate la 10km distanta pana la sfarsitul etapei (55/65/75km). Ca si timp, pt ca era deja noapte si frig si eram obositi, apreciam undeva la 2h pe CP. Si cam asa a fost. Am mers vioi cu Daniel pana la CP6 (km65). Ajungem acolo pe la 1am. Imi trecuse somnul si simteam ca un gel aici si un baton de fructe la CP7 m-ar putea duce la linia de finish inainte de rasaritul soarelui. Vroiam sa evit cu orice pret asta. L-am lasat pe Daniel sa se odihneasca la CP6 si am luat-o la trap. Bad idea!
M-au epuizat total cei 20km ramasi. Incepusem sa ies din corp. Nu mai realizam nici un detaliu in jurul meu. Doar un scorpion din mijlocul drumului mi-a atras atentia si am inceput sa ma joc cu el, cu piciorul. Nu era foarte mare. Isi ridicase acul amenintator asa ca l-am lasat in pace. Nu se mai termina...treceam peste dune, teren solid, iarasi dune, apoi un drum de pamant, inca dune...
La un moment dat, am vazut niste lumini orbitoare in zare. Mi-am dat seama ca trebuie sa fie bivuacul. Il vedeam, incepusem sa alerg catre el, dar tot nu se apropia. Mi s-a parut o vesnicie pana cand s-a conturat in zare poarta de finish. Incepuse sa se lumineze afara. Mai dadeam de cate un zombie ca mine pe drum, treceam pe langa el si-mi spuneam in sinea mea ca sunt bine in comparatie cu distrusu` ala. Dar totusi aveam cel mai mare respect pt oricine facea treaba asta, stiam ca trec si ei prin aceleasi stari, doar in momente diferite. Eu atunci ma simteam bine. Doar cand intr-un sfarsit am trecut linia de finish, am picat. Stiam ca Alina e in camp, dar unde oare? Eram epuizat pentru a doua oara in 24h, un record pt mine.

MDS-ul nu este o cursa in care-ti asiguri succesul doar prin cantitatea de antrenament dinainte. E in mare parte si o cursa de noroc. Conteaza materialul din care esti facut si care ti-e limita la durere. Trebuie sa fii beton fizic cand te afli la startul cursei si beton psihic pe tot parcursul ei. Fizicul te duce pana in etapa 4 (etapa lunga), dar de acolo incepe cursa psihica. Durerea e mult prea mare de indurat cu un psihic slab. Fiecare pas pe care-l faci e ca o lupta interioara, ceva iti spune ca nu merita tot acel chin, in timp ce subconstientul (sau inconstientul!) sa-ti puna fiecare picior in fata celuilalt.
Temperatura din interiorul bocancului e infernala, zici ca le-ai bagat la cuptor si simti cum se desprinde pielea de pe degete.

Inainte de inceperea etapei lungi am fazut o imagine care m-a marcat. La cortul din spatele nostru, un mosulica se echipase complet de cursa pe la ora 6am, cu 2 ore inainte de startul etapei. Apoi, in timp ce dadea mana cu toti ceilalti membri din cort si parca plangea (nu sunt sigur, avea un zambet trist pe fata), am realizat ca el renuntase la cursa si se ducea la organizatori sa-si anunte abandonul. Oare ce-l ingenunchease pe acel om? Erau multi ca el, mai toti la a N-a participare. Ca la razboi, exista raniti ce vor pleca acasa inainte de victoria finala.

Un lucru de care am incercat sa ma bucur pe tot parcursul cursei a fost peisajul. Nu te intalnesti in fiecare zi cu asa ceva. Dunele au farmecul lor aparte. La fel si cerul plin de stele, atat de aproape incat ti se pare ca le poti atinge printr-o simpla intindere a mainii. Iar crapatul de ziua din partea dreapta pe drumul catre linia de finish nu-l voi uita niciodata. Era ca si cum as fi terminat cursa. O fericire intermediara, dar care am simtit-o ca o imensa descarcare psihica.

Andrei ajunsese cu vreo ora inaintea mea, iar polonezii din timpul noptii, asa ca era ceva miscare prin cort. Daniel a ajuns cu vreo 3h dupa mine, iar Ela dupa-amiaza. Trecuse cu bine de cel mai dificil moment al cursei! De-atunci am decis toti ca vom termina, indiferent de...

Am folosit toata ziua sa-mi ling ranile. Am fost la cortul medical, m-am pansat si am descoperit ca ambele degete mici de la picioare sunt carne vie. Dar nu aveam nici o infectie (cele sub unghii sunt cele mai dureroase), ceea ce m-a bucurat nespus. Toti eram impuscati in picioare, in diferite stadii. Ela era parca cea mai nasol, dar fiind si medic de profesie, se oblojea si parea ca e mereu stapana pe situatie. Si chiar era.
Nu stiu cum a suportat soarele de a doua zi, dar din nou, aparu in fata cortului cu sticlele-n mana. Vesela cum numai ea stia. Iata o imagine reprezentativa a ei (muma, dupa cum mi-a iesit pe gura).

Ziua 6. Marathon Day - asta pentru ca e ultima etapa si are 42km. Deja in dimineata acelei zile ne simteam amortiti. Incepuse sa ne ajunga. Dar de, era ultima zi si tot greul trecuse. Picioarele imi erau varza, dar nu asta era cea mai mare problema. In ziua precedenta mi se umflase glezna stanga. Am crezut initial ca este de la fermoarul gaiter-ului, dar ulterior mi-am dat seama ca nu prea era asta cauza. Organismul imi dadea de inteles ca trebuie sa-l las in pace.

Eu am o teorie. Atunci cand esti epuizat si simti ca nu mai poti misca, esti undeva intre 40-50% terminat. De la acel punct incolo, doar psihicul poate descuia usile catre zonele superioare de efort. Cate una, cate una, ajungi poate pe la un 80%. Situatia incepe sa devina critica. Cate ceva din tine cedeaza treptat-treptat, semne ca organismul se indreapta catre colaps. Ultima bariera pe care propriul tau organism o aplica (in faza lui de autoaparare) este lesinul. Taie toate lagaturile neuronice si cazi ca sacu` de box. Deci, eu ajunsesem undeva mai sus de 50% si chestia asta cu glezna tindea sa devina serioasa. Dar nu aveam timp de refacere. Prin urmare, am facut etapa Maraton si alergarea cu Alina de ziua urmatoare sontic-sontic. Scopul era clar. Terminarea cursei cu orice pret si obtinerea mult ravnitei medalii.
Pe la al doilea CP pe cine vad? Chiar ea, nevasta-mea. Bucurie mare, ne-am imbratisat, am povestit un pic si am luat-o din loc.
Apoi ne-am vazut la finish.
A fost o faza un pic ciudata la linia de finish. In cursele anterioare, acela era momentul mult asteptat de toti, unde se inmanau medaliile si se plangea in hohote. Dar papa Bauer, de data asta, a vrut sa dea medaliile la sfarsitul etapei Unicef, pentru a fi sigur ca toti vor parcurge si acea etapa. Dar, mental, noi tot aici ne-am blocat. Am plans totusi si pe "uscat". A fost o descarcare psihica enorma. Stiam ca etapa Unicef nu conteaza in clasament si ca in ea se merge si se socializeaza (timp de vreo 18km!).
Alina ma astepta la linia de finish. M-am bucurat nespus ca am vazut-o si am ramas cam toata seara impreuna. Era prima seara cand avea voie sa ma viziteze in camp, deoarece de acum nu mai conta daca imi aducea mancare sau orice altceva, cursa se terminase. S-a minunat sa ne vada cortul, un pic diferit de al ei, care era complet inchis, cu pat si toaleta proprie. Ei (insotitorii) aveau si mancare la discretie, nu ca amaratii de noi, care faceam foamea si dormeam pe jos. Daca la inceputul cursei stateam cumva mai stingher pe patura care nu cred ca a vazut apa in viata ei, dupa 6 zile de cursa, fara dus (ne stergeam doar la sfarsitul etapelor prin zonele intime cu niste servetele minuscule imbibate un pic in apa), ajunsesem sa lingem de pe ea. Te-nveti rapid cu simplitatea.
Erau niste englezi in cortul de langa noi care au stat in acelasi echipement (tricou/sort/chiloti/ciorapi) timp de 6 zile, deja recunosteam modelul de sare pe ei. Cum naiba puteau sa nu se opareasca? Nu-mi explic, dar au reusit. Aia erau soldatii perfecti.

Ziua 7. Etapa Unicef. Alina a venit dimineata la noi in cort, dupa care am plecat impreuna la linia de start. M-am chinuit vreo 15 min sa imi pun bocancii in picioare, deoarece din cauza bandajelor si a umflarii picioarelor nu mai intrau. Oribila faza. Ma-ntrebam "cum o fi daca muschii lu` papa Bauer ziceau sa facem 350km, nu 257?" Cred ca-i faceam totusi...ne taram si tot ii faceam.
Glumeam prin cort toti - Hai, care se inscrie la anu? Andrei, ca deja e veteran, Ela ca e destul de nebuna sa apese butonu Register, iar Daniel ca oricum dadea semne ca-i surade ideea sa conduca urmatoarea expeditie romaneasca la MDS?
Am mers primii 9km din etapa Unicef cu Alina, am vorbit intr-una. Si-aveam destule de povestit. Ma bucuram nespus ca atunci cand voi spune vreo vorba despre MDS, dune sau caldura, va sti despre ce vorbesc, pentru ca a fost acolo. N-am regretat nici unul dintre noi ca a venit. Deci, insotitorii au fost scosi la km 9 si dusi la km 18. Iar eu mi-am continuat drumul pe ultimii 9km singur, din nou cu gandurile mele. Dar totul se terminase acu. Desi mi s-a parut o vesnicie pana am ajuns la finish, eram deja eliberat psihic, asa ca in momentul in care papa Bauer mi-a pus medalia la gat, nu am mai simtit acea bucurie pe care speram sa o simt. Cursa se terminase cu o zi inainte. Am imbratisat-o pe Alina la finish si am plecat impreuna pana la autocar. Apoi ea s-a suit in Jeep-urile insotitorilor si ne-am mai vazut seara la cina la hotel in Ouazarzate.

Apropo, nu l-am pomenit deloc de Paul Dicu de-a lungul naratiei mele (Paul e cel ce-a facut cursa in fiecare an de vreo 5 ani incoa, acesta fiind primul an in care nu a ajuns). Dar asta nu inseamna ca nu era in gura noastra mereu - ce dracu o fi`n capu lui de vine aici mereu? masochistu...

Am revenit la civilizatie. Cu medaliile MDS-ului. In Ouazarzate am facut dus, am mancat bine si ne-am si betivit un pic seara inainte de plecarea acasa. Gloria era a noastra. Reusisem in poate cea mai grea incercare din viata noastra. Cei 4 muschetari romanasi.
Nu ca nemtii, care au renuntat jumate dintre ei.
Aceste momente ne vor uni pe viata. Pe mine, Ela, Daniel si Andrei. Intotdeauna imi voi aduce aminte cu placere de ei, ne vom revedea si ne vom aminti momentele grele petrecute impreuna. Si vom bea pentru asta. Ca doar n-a fost dracu` asa de negru!

Pentru cine vrea la MDS, as avea ceva de spus. Cred ca imi vin in minte acu cel putin 5 lucruri pe care nu le-as mai face la fel. Ce as schimba:
1. Pantofii. Salomon sucks big time! Hoka rules (talpa lata si neteda). Marocanii si alte neamuri stiu de ce.
2. As slabi inca 10kg
3. Prafurile izotonice si mancarea inlocuite cu alte chestii mai energetice si pt refacere rapida
4. Antrenament in conditii de caldura (m-am dus ca berbecu` din iarna...)
5. Crema anti-frecare

Daca imi mai aduc aminte lucruri, voi mai edita postul. pana atunci, sper ca v-a placut lectura!






Thursday, January 28, 2016

Marathonu` des Sables

Doare...doare rau.
Acesta e un strigat de durere. De ce? pentru ca s-a adunat oboseala si d-abia am inceput zona de volum din campania de antrenament pt MDS.
Intotdeauna am luat in serios cursele la care m-am bagat. Deja am ajuns la un nivel la care nu le mai consider curse, ci adevarate experiente de viata. Si doar Alina stie ca am talent sa le aleg :)
Dupa o campanie de a face cele mai grele half-uri (IM 70.3 - gen Lanzarote, Pays D`Aix, Israman), apoi un full la Nisa, m-am gandit sa incerc altceva.
Si-asa am ales MDS. E al doilea pe lista evenimentelor cele mai dificile din lume (pe primul loc e Ultramaratonul Antarcticii - 100km). Si e o adevarata provocare - 250km alergare in Sahara marocana (din nou, cea mai rea parte a Saharei) pe parcursul a 5 zile, carandu-ti in spate toata mancarea si cu o ratie de 7 litri de apa /zi, din care bei, iti pui si-n mancare si te si speli.
Dar au facut-o si altii, deci sigur eu voi reusi :D

Programul de antrenament stabilit impreuna cu Flabio e garantat. Am antrenamente bineinteles de alergare (intre 12-40km) cu si fara rucsac in spate + stadion + izometrie/forta la sala (pentru antrenarea ligamentelor/tendoanelor, dezvoltarea fortei si a muschilor in zona mediana si spate (pentru sustinerea rucsacului in spate fara dureri pe durata a 250km!!!!). In plus, o bicicleta si un inot nu strica niciodata.

Deci, cam 17h antrenament / saptamana, 100-120km alergati si un consum in jur de 20.000calorii.
Doare!

Mai am 4 saptamani de volum, fiecare in crestere...dar ce sa fac...o sa merite rasplata oare? sigur!
Alina ma ajuta enorm. Nu ma besteleste si-mi spune mereu - cine te-a pus? nu te mai vaita si da-i drumul la treaba. Si sunt baiat ascultator.
Dar si ea e la program, se apropie Maratonul din Los Angeles, la care va participa cu succes :)

Din fericire, am in plan si "experientele" viitoare - seria de triatloane extreme - Norseman, Celtic Man si Swissman. O placere. Pt cine e curios, cautati filmuletele de prezentare ale lor pe YouTube, sunt fabuloase. Si la toate e cu loterie. Balamalele sa ma tina, ca restul e ca si facut :)

Incep sa scriu mai des. promit

pana atunci, va rog donati-mi niste banuti prin Galantom. Cu ocazia participarii la MDS, vreau sa-i ajut pe cei de la Casa Ioana (o asociatie ce lupta alaturi de victimele violentei familiale). Si mai promit ca celor care-mi doneaza, va aduc ceva frumos (o bandana poate cu MDS? - yamy!), dar nu fiti zgarciti :)
Donati aici - http://asociatiacasaioana.galantom.ro/dragosgeorgescu

bafta la toti si cat mai multe momente placute!

...si multumesc de intrebare, fetele sunt bine, ne jucam impreuna, cresc intr-o familie fericita si sper ca exemplul parintilor o sa le ghideze un pic in viata. Eu unul ma topesc cand ma pupa si-mi cer cate ceva. Tatii de fete stiu despre ce vorbesc.

Wednesday, March 18, 2015

x2 – Maratonul Alinei


Pentru ca acum suntem 2 membri ai familiei care au facut maratonul. Si simt nevoia sa impartasesc si bucuria si mandria de a o vedea pe Alina indeplinindu-si un vis. Unul pentru care a muncit din greu.
Toate diminetile friguroase de week-end (nu ma refer acum si la celelalte antrenamente) in care s-a trezit devreme pentru a se antrena au avut finalitatea in acest week-end.
Marato de Barcelona, unul dintre cele mai frumoase maratoane din Europa – acesta a fost punctul final (doar pentru acum…cred) al programului de antrenament al Alinei, Adrianei si al lui Vali.
Acum jumatate de an, cand Alina si-a pus in gand sa incerce un full Maraton, nu era sigura ca-i va reusi. Asa gandeste orice om normal, nu? Din fericire, traim intr-o familie in care mentalitatea este “pot face orice”. Cu ajutorul lui Flabio (antrenorul), al Adrianei (partenera de antrenamente si de cursa), al lui Virgil (preparatorul fizic) si poate si un pic J al meu, increderea in fortele proprii a crescut si la fel si “nevoia” de a duce la bun sfarsit acest proiect.
Pe durata programului de antrenament au existat si momente mai putin fericite. In principal ele au fost legate de mici dureri fizice. Dar cine nu trece prin ele inainte de primul maraton? Eu am o teorie legata de pregatirea fizica. Nu este de ajuns sa te antrenezi in sportul in sine, ci trebuie sa-ti dezvolti multilateral corpul (ligamentele, core-ul). Si asta a facut si ea.
Impreuna cu Vali&Co, Adriana si unul dintre cei mai frumosi copii din lume – Anouk (al doilea a ramas acasa, avand o mica raceala), am zburat la Barcelona pentru cursa de neuitat.
Din fericire pentru noi, totul a mers struna. De la preluarea kitului de cursa, pana la linia de finish.
Fetele au plecat duminica dimineata de-acasa cu sperante mari. Fiind primul maraton, nu prea stiau la ce sa se astepte.
Am sperat (si le-am spus-o de 100 ori) sa nu le vad in timpul cursei cu fetele schimonosite de dureri, uitandu-se la cronometru. Asa ca dupa ce am organizat gasca de pitici, inarmati cu mancare si iPad-uri, am plecat dupa ele pe traseu. Le-am vazut pe Adriana si Alina prima oara la km 15. Aratau perfect, radeau si alergau cu inima. Nici nu cred ca le era greu, oamenii de pe margine faceau o atmosfera de neimaginat.

Este o experienta incredibila sa participi la oricare dintre maratoanele “de suflet” ale marilor capitale europene. Speram din suflet sa aiba parte de acelasi suport pe care l-am avut si eu acum 4 ani acolo. Si asa a si fost, mi-au povestit cum toata cursa au fost aclamate si incurajate. Maratonul strabate toate punctele majore de interes turistic ale orasului (Stadionul Nou Camp, Sagrada Familia, Arcul de Triumf, Catedrala, Rambla), iar in intersectiile mari sunt organizate puncte de entertainment – unde cinta formatii de muzica live sau boxe imense.
Cum sa nu alergi de placere in asemenea conditii? Dar sa revin. Le-am incurajat impreuna cu piticii nostrii la km 15. Radeau. Am incercat sa-i spun tot timpul lui Anouk ce grozavie face mami azi. Cred ca isi va aduce aminte toata viata despre primul maraton al lui mami. Eu cu siguranta mi-l voi aminti, pentru ca am fost alaturi de ea!
La ceva timp dupa ele a aparut si Vali. I-am facut o poza cu piticii ei, am incurajat-o un pic si a disparut si ea in zare. Arata de parca s-ar lupta cu ea insasi, dar am simtit-o hotarata. Am avut un sentiment placut vazand ca toate merg bine. Grupa mica, la drum si noi!
Dupa o tura cu metroul, am interceptat fetele din nou la km 37. Aratau perfect! Nu dureri, parca nu oboseala…dar totusi (ma gandeam ca totusi e pe sfarsite cursa) le-am mai incurajat un pic. Nu stiu daca aveau nevoie, moralul lor era perfect. Dupa ce au disparut in zare, am sunat-o pe Vali. Era cu vreo 10 km in spate, dar hotarata sa termine. M-am bucurat sa o aud si am incurajat-o cum am crezut mai bine. Ma gandeam cum la sfarsitul zilei vom sarbatori toti 4 in sufrageriea apartamentului inchiriat.
Am incolonat mica mea trupa si am plecat catre finish. Copiii au fost foarte cuminti, pe tot parcurul zilei. Trecatorii imi dadeau prioritate peste tot. Este bine sa fii barbat cu un carut intr-o mana si 3 copii in alta. Te simti apreciat :)
Speram sa le filmez pe fete, asa ca dupa o fugareala serioasa prin metrou, stateam pe ultima linie dreapta inainte de finish cu telefonul in mana, cu camera video activata. Suna telefonul, un numar de Spania…Alo? - Hei, iubire, am terminatttttttttttt!
Unde esti? Sunt in zona de refresh, am terminat impreuna cu Adriana.
Ne-am revazut in 5 min in piata mare. Multa lume, dar un sentiment de implinire venea din toate directiile. Ce frumos e sa te astepte cineva la finish sa te imbratisese si cu care sa impartasesti bucuria. Si parca as merge si mai departe, ce frumos e sa fi trecut si el/ea p-acolo…
Cand ne-am intalnit, am incercat sa nu plang si eu. Dar sunt cel mai mandru din lume. Nevasta-mea e maratonista! Si cine stie, poate asta e doar startul :)
Dar nu faptul ca terminat un maraton m-a dat pe spate, ci ca am ajuns sa impartasim aceleasi pasiuni in viata. Este extraordinar! Am ajuns la un nivel de intelegere incredibil, care ne echilibreaza si ne uneste totodata.
Revin din nou. Din experienta, stiu ca dupa terminarea cursei (cu mentiunea ca sfarsitul sa fie unul safisfacator) urmeaza o stare de beatitudine. Ai fi in stare sa semnezi la capatul zilei fara sa clipesti pentru urmatoarea cursa. Fizicul si psihicul sunt intr-o stare clara de contrast. Fizic, organismul este slabit. Pentru cateva zile, exista o curba de deteriorare rapida a starii motrice. Muschii sunt lipsiti de glicogen, si pana la procesul de refacere dureaza un pic. A treia zi dupa maraton esti in stare sa cazi din pat…dupa care incet-incet iti revii. Trebuie sa te hidratezi bine. Daca esti masochist, vei incerca si o alergare, “sa-ti dai un pic drumul la picioare”.
Cam asta ar fi week-end-ul pe scurt. O viata frumoasa e o viata plina de experiente. Iar cea a primului maraton nu cred ca vreodata dispare din memoria unui alergator. Ea se poate imbunatati, dar nu va fi ca la primul…
Le felicit pe cele 3 tinere membre ale clubului sportiv Seven. J
Vointa lor m-a impresionat sincer. Le-am certat un pic pentru ca la restaurant, dupa terminarea cursei, in loc sa savureze reusita, stateau toate cu telefoanele in mana si comunicau intens cu lumea inconjuratoare. Dar si asta se numeste tot a savura, nu?
Seara am baut si mancat in sufragerie, la sfarsitul unei zile extenuante. Am discutat despre vise implinite si cate si mai cate…
Eu mi-am dus sarcina la bun sfarsit, am facut sucul magic, am hranit si plimbat copiii. Luni dimineata am tulit-o cu jobul, iar ele au plecat fericite spre casa. Unde probabil ca si-au luat inca multe alte felicitari.
Pe curand