Friday, August 24, 2018

Inferno Triathlon 2018 - race story


Poate ar trebui sa intru mai des pe blog. Vazand ultima postare - Swissman-ul - imi dau seama ca poate nu am prea multa adrenalina in viata mea...dar stiu pe cineva care m-ar contrazice pe loc :)
O cheama Alina si traim impreuna. Impartasim viata, cu bune si rele, cu pasiuni comune si pot sa spun ca dupa 10 ani impreuna, ne intelegem destul de bine unul pe altul.

La fel ca pe celelalte triatloane extreme, si pe Inferno pusesem ochii de vreo 2 ani. Dar nu am considerat ca e timpul. Clasarea lui pe locul 2 intr-un top al celor mai dificile x-triatloane pe distanta lunga imi spunea ca ar fi bine sa-l abordez cu precautie. Si in nici un caz prea devreme.

Dar eu am un plan simplu. Sa fac cate un triatlon extrem pe an, plus alte curse de o anvergura mai mica, asta pentru a-mi putea intretine stilul de viata. Pentru ca am spus-o mereu - o pasiune se amplifica si devine din indispensabila, cat timp o faci parte a stilului tau de viata.

Deci, sa revin. Alina + fetele + work + sport = stil de viata. Dar reusita vine cu o singura conditie. Sa inteleaga cei din jurul meu ce fac. Si de ce. Parerea altora nu prea ma intereseaza. Pentru ca, in sfarsit, dupa ani de zile, am inteles nici pe altii nu-i intereseaza ce faci tu. Sunt doar politicosi. Pentru ca asa e in societate. In cel mai bun caz, suntem politicosi.

Asa ca vad cum se chinuie Alina cand se antreneaza - la bazin, la stadion sau pe circuit in spate la Ikea. Anouk e un exemplu de cum un copil creste intr-o familie de sportivi. Se antreneaza pentru a dobandi o disciplina in viata, invata ce inseamna sa strangi din dinti pentru a realiza ceva - si pe deasupra isi modeleaza si un corp armonios. Totul intr-o combinatie de bun simt cu modestie. Ne vom ingriji ca si Ema sa urmeze aceasta cale.

Si uite-asa dorinta mea de chin. Cu cat mai mare, cu atat mai atragator. Un moment de scapare pe Facebook in seara in care sarbatoream cu Alina la munte cei 10 ani de cand suntem impreuna, si iata cum s-a intamplat inscrierea la Inferno.
Pe 3 martie, am pierdut inscrierea pentru ca m-am trezit la 3.45am, in loc de 3.33am. In 12 minute, se inchisesera inscrierile. Dar in iunie, au scos cateva sloturi la mezat pentru ca probabil au renuntat unii. Iar eu am avut bafta. Asa ca am inceput antrenamentul.

Nu am avut decat 2.5 luni pana la cursa. Dar a fost indeajuns. Ca de obicei, Flabio s-a mirat cand a auzit ca m-am inscris, dar instant si-a oferit ajutorul.

Pe langa faptul ca e o cursa foarte grea, logistica este infernala. In timpul in care ma antrenam pe munte, pe Transalpina, Transbucegi, Poiana Brasov si Thassos, am rezervat si avionul/masina/cazarile.

Din ratiuni de costuri, am zburat in Milano, urmand ca de acolo sa inchiriem o masina si sa parcurgem peste 500km pana in zona lacului Thun/Interlaken. Avand si 2 biciclete dupa noi.

De ce 2? Pentru ca la Inferno probele sunt - inot, bicicleta de sosea, bicicleta de munte si alergare montana. Profilul e simplu, urcare la greu, peste 5.500m diferenta de nivel pe intreaga cursa.

Inot lac Thun - 3.2km
Road bike - 100km (~2200m dif nivel)
MTB - 30km (~1250m dif nivel)
Mountain run - 25km (~2200m dif nivel)

Deci vineri la 6am am zburat la Milano. Asta inseamna prima noapte de somn putin. Dar ne pregatisem, stiam ca va fi un week-end de cosmar. Si asa a fost.
La Milano am cautat sa lasam cutiile de carton in care am carat bicicletele undeva in aeroport. Asta pentru ca nu incapeau in masina. Am gasit un spatiu de depozitare, dupa care am luat masina si am pornit spre Elvetia. Urma sa mergem in 3 orase diferite (Oberhofen, Grindewald si Stechelberg), unde sa las in punctele de tranzitie biciclete si echipamentul de alergare. Totul pana la ora 6PM, cand urcam cu telecabina pana in Murren, un satuc pitoresc in varful muntelui, unde avea loc sedinta tehnica. Dupa calculele noastre, aveam vreo 2h de dormit in masina. Dar nu a fost asa, la 5.45PM urcam cu telecabina, dupa o cursa nebuna cu masina prin Elvetia. Cam asa arata privelistea din Murren.

Din fericire, nu am uitat nimic acasa. Tot echipamentul era complet, nici o surpriza. La sedinta tehnica am avut o mica surpriza sa vedem ca organizatorii nu au nici un chef de a vorbi in alta limba decat germana. Asa ca am plecat de-acolo cu o recapitulare in limba germana a prezentarii pe care deja o primisem cu cateva saptamani in urma. Iar asta se pare ca m-a costat a doua zi descalificarea din cursa, pentru ca nu am activat cipul prin trecerea printr-o poarta, inaintea startului la inot (lucru care se pare ca fusese spus la sedinta tehnica).

Anyway, pe la 10PM am ajuns in a 5-lea oras, cam pe la 70km distanta de Murren, unde ne-am cazat la un elvetian gasit de Adi pe Airbnb.
Aaa, si am uitat sa spun ca Adi ni s-a alaturat dupa sedinta tehnica. A fost cu noi pana duminica, cand a trebuit sa plecam catre aeroportul din Milano.

Adi e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Faptul ca acum vreo 2 ani s-a mutat in Elvetia nu a slabit prietenia noastra. Si la Swissman a fost cu mine. Si aici. Si poate va veni si la celelalte curse.
El si Alina sunt suporterii mei. Si fac o treaba minunata.

Deci m-am bagat urgent la somn, pentru ca la 4AM era scularea. La 5.30 max sa fim la start, la 6.30 era startul.
E un sentiment straniu sa fii la start pe intuneric. Te intrebi WTF caut eu aici? Ar trebui sa dorm la ora asta. Dar stiu ca ma asteapta o zi grea, si-atunci tot ce pot face e sa golesc mintea si sa-mi spun ca nu mai e cale de intoarcere.


Mi se potriveste mai mult un start de cursa restrans. La genul asta de curse, sunt cam 2-300 participanti, cu tot cu stafete (if any). Deci nu e inghesuiala. Comparatia cu o cursa Ironman ar fi 2-300 vs. 2-3.000. Dar aici nu sunt oameni care vin sa bifeze "o cursa". Dificultatea traseului ii descurajeaza pe vanatorii de statusuri. Ironman e mult mai portivit pentru asa ceva.

Inotul nu e punctul meu forte. Nu trag tare pentru ca vreau sa ma menajez. Stiu ca voi putea accelera cat ma vor tine muschii la bicla si la alergare. Deci din apa trebuie sa ies odihnit si in timp decent. Acum am scos cam 1h10min pe vreo 3.500m.
Am pornit pe intuneric si s-a luminat pe parcurs. Odata intrat in transa, sentimentul de a inota noaptea intr-un lac montan e sublim. Temperatura apei era de 19-20 grade, super calda pt un inot in costum de neopren.

Deci fara evenimente la inot. Alina si Adi ma asteptau la iesirea din apa. M-am schimbat destul de repede si am iesit cu bicla din tranzitie. Vreo 500m de plat, apoi direct in 10km de urcare pe un munticel, pe o panta medie de vreo 7-8%, un preludiu la ce va urma la km 68.
Traseul de cursiera a avut 100km, cu 2200m diferenta de nivel. Dar vreo 70km erau mai plati, urcarea concentrata in 28km. A doua urcare, de la km 68 la 86, a avut panta medie de 12-14%, criminala! Am simtit-o in gat, si eu si cei de langa mine. Peisajul insa a compensat cu varf si indesat. Bicicleam din nou prin Alpi...si asta mi-a placut la nebunie si la Swissman.


Am uitat sa mentionez ca pe la km 20, am vazut-o pe Alina pe traseu. M-a intrebat daca totul e ok. I-am zambit si i-am spus ca e perfect. Ma simteam bine si trageam tare. Dar mi-a cazut pianu`n cap cand m-a mai intrebat daca s-a intamplat ceva, pentru ca pe site apaream descalificat (DSQ).
Stiam ca la sedinta tehnica au pus accent pe siguranta in trafic, deci nici o depasire periculoasa si mai ales in oraselele prin care treceam. Eu, doar ce depasisem intr-o coborare cu cativa km inapoi o ambulanta, dar mi se paruse ca o facusem regulamentar. M-am gandit ca m-a dat ala prin statie si voi lua cartonasul rosu in tranzitie. Ceea ce s-a si intamplat. Dar pentru totul altceva.

Anyway, vestea asta m-a tinut ocupat mental ceva timp, dar nu vroiam sa se termine aici. Bineinteles ca au inceput scenariile. Ce dracu am facut si cum o scot la capat. M-am decis sa continui, si pana se va rezolva ceva (in orice fel), sa trag mai tare, ca sa ma tin ocupat la minte. Prin urmare am inceput o cursa nebuneasca pe plat (pana la km 68) si apoi si urcarea/coborarea finala.

Urcarea de la km 68 pana la 87 e criminala. Computerul meu de bicicleta a aratat undeva pana la 19% panta. In medie, cam 13-15%. E mult, cel putin pentru mine.
De fapt, e interesant faptul ca toata urcarea pe biciclete e concentrata in 35km. Adica 35km cu 3500m diferenta de nivel!!! Mult de tot...

Ajuns in tranzitie, Alina era acolo. A tipat la mine ca totul e ok, sa continui cursa. Apoi mi-a spus ca e o problema cu cipul, ca la start n-am mers pe covorul ce trebuia sa-l activeze, deci prin urmare n-am timpul de la start. M-am linistit, pt ca speram sa le dau ceasul, sa analizam impreuna track-ul de GPS si se va lamuri totul. Doar nu eram la campionatul mondial.
Am intrat in tranzitie, am inceput sa ma schimb pt MTB. La un moment dat il vad apropiindu-se pe un marshall, care, as expected, imi arata cartonasul rosu si-mi spune sec - "I`m sorry to tell you, but you are disqualified. It`s your decision if you continue or not, you`ll not be in ranking".
I-am spus un sincer F...k u! (bineinteles, in gand). Varianta reala - ok, no problem, daca ma lasati sa continui cursa e super, putem vorbi la finish si vedem ce se mai poate face. Doar spuneti-mi daca voi avea timpii pe site. A zis ca trebuie sa intrebe, apoi a revenit in 2 min si mi-a spus ca Da. Era tot ce aveam nevoie.

Am plecat la MTB, pe o urcare f abrupta. 8km cu 1150m dif nivel. Aceeasi urcare pana la Kleine Scheidegg, pe care o facusem anul trecut in alergarea finala la Swissman. Acum era pe bicla. O stiam deci si m-am pregatit psihic. Am bagat ca migu`.


M-a ajutat enorm bicla (am un full de competitie), mai ales la coborare, pe unele zone cu curbe ac de par si radacini, unde multi erau pe langa bicle, ori precauti ori deja juliti.

Nu ma gandeam decat sa ma bucur de cursa. Road-bike-ul a fost magnific ca si privelisti, dar si MTB-ul. La ambele am ajuns prin trecatori peste 2000m, ceea ce nu intalnesti pe la noi, poate doar pe Transalpina.
Mental eram si mai focusat, fizic ma simteam bine, deci ma gandeam ca daca nu ma va supara genunchiul la alergare, voi putea totusi sa fac o cursa buna.

BTW, Diego, cu numarul de concurs 235, a fost un adversar pe masura. Ne-am intrecut reciproc de multe ori si pe cursiera, si pe MTB. Un tip slabut si plin de fibra. D-abia pornisem pe alergare cand l-am vazut mergand spre mine. Avea un genunchi bulit, a spus ca nu mai poate continua din cauza durerilor si stie ce ne asteapta mai sus...cu parere de rau, mi-am spus ca asta e, puteam sa fiu eu in locul lui.

Dar revin. Am ajuns in tranzitia de la MTB catre alergare. in Stechelberg, la baza muntilor, intr-un cadru idilic. De acolo urmau 25km de urcare, pana la finish-ul din Schiltorn/Piz Gloria, o platforma la 3000m, unde s-a filmat o scena din Agentul 007.

Alina era la post. Am sa fac o paranteza, deoarece nu stiu cati isi inchipuie care e rolul unui suporter in asemenea curse. Este echivalent cu succesul in cursa. Alina ma cunoaste si stie sa ma motiveze cand e cazul. Tot ea cara bicicletele din tranzitii, imi face sandwich-uri si rezolva rapid orice cerere pe care i-o fac eu de pe traseu. Imi da pastile de sare, haine noi, practic orice as putea avea eu nevoie in diferite momente din cursa.
Asa ca la sfarsitul unei asemenea curse, picam amandoi morti. Asa ca satisfactia este impartita, nu doar eu am facut cursa, ci echipa noastra.

Inapoi la alergare. Primii 5km mai prin civilizatie, apoi urcus pieptis pe un fel de forestier la inceput, ce s-a transformat in escalada in ultimii kilometri.

Ma simteam din nou foarte bine, asa ca am zis sa fortez un pic. Am prins cativa din urma si ma agatam de fiecare, dupa care ii depaseam. Asa m-a gasit Alina aproape de Murren, cu 2 elvetieni. Am alergat cu ei, dupa care i-am lasat in urma, pentru ca au vrut sa traga o gura de aer inainte de urcarea finala, de 8km.

In micul satuc Murren am vazut ca au abandonat cei mai multi, pentru ca de acolo pana sus nu mai era loc de intoarcere.
Ca si o paranteza, din vreo 240 participanti, au abandonat cam 45, ceea ce mi se pare o cifra mare, deoarece cei ce vin aici sunt, dupa parerea mea, super pregatiti.

Dupa vreun kilometru, a inceput zapada si dadea semne ca se strica vremea. Eram pe la 2500m. Nu prea mai aveam resurse fizice, asa ca mi-am folosit mintea sa inaintez mai repede, ca sa termin.
Dupa calculele mele, puteam sa ma incadrez in 12h, ceea ce mi se parea ireal. Dar am zis sa incerc, mai aveam 5km si ceva peste o ora sa-i fac.
Pe tot traseul alergarii, au fost puncte de revitalizare la fiecare 2-3km. A fost genial. Aveau bauturi diverse si papa buna. Am mancat insa putin, pentru ca ma simteam bine si nu vroiam s-o dau de gard. Pulsul era cam 155-170. De fapt, cam asa a fost toata cursa. Cred ca din cauza inotului (acolo nu mi-a luat pulsul), pe ceas mi-a aparut un puls mediu de 129bpm.
Cu 3km inainte de finish, toti imi spuneau ca mai e juma de ora. Asta de vreo 4 ori...asa ca am inceput sa ma amuz, cum faceau aia misto de mine.

Piz Gloria/Schiltorn este o platforma la care se ajunge printr-o traversa pe creasta muntelui. Probabil ca 007 n-a luat-o pe acolo :)
Ultimul km l-am facut in 4 labe, intr-un soi de catarare. Cam in 20 min. Si traversa aia avea 2 plase portocalii pe laterale, dar de care nu te puneai tine. Mi s-a parut destul de tehnic pasajul, poate cam la acelasi nivel ca si coborarea cu MTB-ul prin padure, pe panta abrupta cu radacini, unde cativa au luat o tranta serioasa.

Deoarece platforma era in ceata, doar auzeam crainicul tipand in boxe cand mai termina cineva. D-abia la vreo 30-40m am putut sa o vad. Arata impresionant. Am avut un boost de energie si m-am avantat sa termin. Alina era acolo si ma astepta. Am facut impreuna ultimii 10m si a fost perfect.
Imediat dupa ce am terminat, am cazut.





Eram ud pentru ca incepuse ploaia pe ultimii 2-3km. Asa ca mi-a luat doar vreo 5 minute sa intru in hipotermie, noroc cu Adi ca a mers cu mine la toaleta si m-a ajutat sa ma schimb in haine uscate.

Am mai stat vreo 20-30 min si am decis sa coboram, deoarece nu ma simteam bine. Am banuit sa altitudinea de 3000m nu prea ma ajuta. Si asa a si fost, mi-am revenit jos, dar nu inainte de a schimba 4 telecabine. In 3 din ele m-am asezat jos, pentru ca nu puteam sta in picioare...

Important e ca mi s-a parut cea mai buna cursa a mea, dar si cea mai intensa. Nu am avut crampe, am tras cat am vrut si am avut parte de o organizare de exceptie. In afara de descalificare, totul a mers cum nu se poate mai bine, in cea mai complexa (ca si logistice) cursa si cel mai obositor week-end.

Duminca dimineata ne-am trezit, rasfatat un pic la o cafea in cea mai frumoasa tara din lume si apoi back spre Milano, zbor spre casa, etc...


Si dupa cum ma asteptam, descarcarea psihica a fost atat de mare, incat acum am probleme sa comand mintii mele sa puna adidasii in picioare si sa alerg un pic. Dar nu e bai, am timp...iar Alina, Flabio, Adi, Anouk si Ema vor fi mereu langa mine :)

cheers!














2 comments:

francisc vaida said...

sincer sa fiu sunt mut de admiratie si am o intrebare simpla ...

cand ai timp sa le si ordonezi in scris ,parca citesc un roman de actiune cu super 007 si incercari nemaiauzite .

felicitari cu invidie si admiratie cu tot!

dragos georgescu said...

merci mult Feri, mi-e usor sa vorbesc despre curse, atunci cand sunt deja facute :)