Friday, June 21, 2019

Celtman xTri 2019

Voi incepe cu un wawwwwww. Si ma refer la locurile in care aceasta cursa se desfasoara. Tara e Scotia. Regiunea - Highlands. Zona nordica a tarii, unde majoritatea locurilor sunt intr-un stadiu minim (spre inexistent) al influentei umane. Mie unul Highlands mi-a adus aminte de filmul Highlander - daca mai tineti minte - Nemuritorul, ala cu Christopher Lambert in rolul principal. Si in film peisajele erau ireale, a fost filmat in zona asta.












Am aterizat dimineata in Glasgow si, cu o masina inchiriata, am pornit la un drum de vreo 5h spre Highlands (adica NW). Dupa ce am trecut de Inverness, peisajul s-a schimbat treptat, ajungand de la sosele si sute de masini - la drumuri singuratice cu o singura banda pentru ambele sensuri (se circula pe o singura banda, inserand la cateva sute de metri niste Passing Point-uri, adica locuri unde drumul se lateste iar unul dintre soferi se trage pe lateral facandu-i loc de trecere celuilalt). Clar ceva ce n-ar functiona la noi :)
Temperatura exterioara a fost cam 13-15 grade, mai racoroasa un pic, decat cele 30 grade de la Bucuresti.

Am avut norocul de a extinde un pic perioada calatoriei, datorita avioanelor. BlueAir did the job. Fara surprize. Ajuns acolo joi, intors marti. Asa ca am avut vreo 2 zile (puse cap la cap) pentru a explora zona. Era pacat sa n-o facem, nu-mi inchipui ca as fi ajuns acolo fara aceasta cursa.
Echipa exploratoare a fost intregita de inca 2 prieteni din Londra. Daniel, pe care-l stiu de ani de zile, si Tatyana, prietena lui, pe care am cunoscut-o in aeroport. O persoana foarte draguta, cu care atat eu cat si Alina am avut o chimie foarte buna. Dream team for my support team.

Deci am inceput excursia joi, cu un drum de 5h catre Torridon. Dupa cum spuneam, peisajul s-a schimbat total dupa Inverness. Dar inainte de asta, ne-am oprit in Inverness sa verificam echimamentul de cursa, aici fiind ultimul oras unde cica puteam gasi magazine de munte sau piese de bicicleta.
In manualul cursei se specifica ce ai nevoie sa iei pe zona de munte, dar nu mi-era foarte clar cu geaca de ploaie.

Luasem de la Decathlon din Bucuresti geaca si supra-pantalonii de ploaie, la un pret de 80ron setul. In Inverness doar geaca era 55 lire...deci sa spun doar ca oamenii de la magazin si-au dat cu parerea ca sunt ok astea pe care le avem noi.
Am mai luat si un termos, ma gandeam ca o sa am nevoie de un ceai cald pe timpul cursei. Nici n-aveam idee ce miscare buna a fost asta. Cand am iesit de la inot ala cred ca m-a pus pe picioare.

Revin. Scotienii sunt oameni misto. Iar in Highlands, chiar prea misto. Calmi, calzi si vorbareti. Fix asa cum ti-ai dori sa fie gazdele tale cand esti in concediu. Am bifat ceva restaurante, Daniel a vrut sa exploram cate unul in fiecare zi/seara. Buna idee, pentru ca atat restaurantele au meritat din plin, cat si drumul pana la ele.
Iar cazarea, f....ing awesome! Nu o sa povestesc toata intamplarea prin care am facut rezervarea cottage-ului, dar zona e clar subdimensionata pentru cazare pe parcursul unui asemenea eveniment. 250 de atleti vin aici cu familiile si prietenii lor. Satele din imprejurimi au cateva case. Torridon-ul, cel mai mare (si punctul de finish al cursei) are vreo 15 case. Noi am stat in Annat, care are vreo 4. 
Cea mai misto incapere era Observatory-ul, adica o veranda cu vedere asupra golfului Torridon.


Aici s-au baut berile dinainte si dupa cursa. Si s-a ras, si am facut alte planuri.
Am avut si un vecin in cealalta parte a casei, un olandez care a venit sa concureze impreuna cu fratele lui ca suporter.

Vineri dimineata, inregistrarea la cursa s-a facut simplu, fara evenimente. Inafara de un cap dat de mine intr-o teava, eveniment ce s-a lasat cu un mare cucui.
Dupa amiaza a urmat sedinta tehnica. Ni s-a explicat cum Highlands este taramul ploilor si al vantului. Iar vremea se poate schimba la 10 minute, din cauza asta se cere acel echipament de suport pe traseul de alergare. Apa lacului, ziceau ei, va fi intre 11-13 grade. Iar lacul avea iesire la ocean, asa ca avea flux si reflux. Avea si meduze. Avea si valuri, si pe ma-sa, ca pe mine m-a spart inotul...
Cum scrie pe site  - Cold and jellyfish infested waters. Io credeam ca-i la misto, sa mai sperie tineretul... 

Am uitat sa mentionez un lucru care probabil mi-a salvat toata cursa. Vineri dimineata a fost un "Social swim" in Shielaig - localitatea unde se termina inotul. Mai bine ca nu m-am dus, ca as fi avut mari dubii daca sa mai intru in cursa sau nu. Si nu glumesc!

La sedinta tehnica au facut o recunoastere rapida a intregii curse, cu ceva sfaturi din editiile trecute. Nimic special. Doar ca e o cursa prieteneasca, cu un puternic iz comunitar. Adica sunt o comunitate unita, o "familie". Si asta a fost si sentimentul meu, pentru urmatoarele zile. Organizatorii sunt niste oameni faini, cu un simt dezvoltat al umorului. Au spus ca nimeni nu s-a pierdut vreodata in cursa, pe traseul de bicla sau de alergare. You have to be a real moron to get lost...au spus.
Cred ca aveau ceva si cu rulotistii. <>.
Dar totul era spus cu un asa ton umoristic, incat nu te puteai supara, nici daca era vorba de tine.
Iar directorul de cursa si cel comercial erau imbracati in kilt-uri, asa ca momentele funny erau bine complementate de recuzita.
Un alt amanunt important mi s-a parut cut-off-ul de la T2A (punctul de alergare la intrarea in traseul montan), adica la km 17 de alergare. Daca erai acolo pana in 11h de la inceputul cursei, intrai pe High course, daca erai intre 11 si 13h, intrai pe Low course, daca erai peste 13h - Pa puiu!
High-course - tricou albastru de finisher
Low-course - tricou alb de finisher

Actually, high course era mai facil un pic decat low course, ambele fiind trasee montane. O chestie doar de palmares. Ambele tricouri trebuiau muncite din plin.

Mentionez ca ma simteam in cel mai inalt punct al pregatirii mele fizice si mentale. Flabio s-a ocupat de pregatirea fizica, planul de antrenament, sfaturile de cursa, etc., iar Virgil m-a fragezit bine la muscultura si recuperare fizica. Nici o crampa n-am avut, ceea ce a fost waw!

Si iata ca vine si dimieata cursei. Scularea la 1AM pentru pregatire si mancare, plecat de acasa la 2.45AM, ajuns la start la 3AM, pus bicicleta in tranzitie si ridicat cip pana la 3.45, apoi in autobuz la 4AM si ajuns pe pajistea de unde s-a dat startul la 4.40AM. A inceput si ploaia. Au cantat cimpoierii si au dat foc la simbolul cursei. Totul a fost ca un ritual, mi-a placut maniera in care s-au desfasurat lucrurile la start. Am inceput sa ma pregatesc. Costumul de neopren, manusile si sosonii...Blindaj serios. Ma uitam in jur si cam toti faceau la fel. Curajosii nu aveau manusi sau sosoni. Dar probabil obisnuiti cu apele din zona...oricum majoritatea participantilor sunt locali sau din zone nordice.

La conferinta de presa ni s-a spus ca in jurul orei 5AM incepe si fluxul, deci apa rece vine dinspre ocean. Genial!

Ne-au spus sa ne indreptam catre apa pe la 4.50. Am incercat sa fac un mic inot de 50m dus-intors si groaza! Mi-a inghetat fata instant. Nu mai intalnisem asa ceva. Instant m-a luat panica. Cum dracu sa stau eu in apa aia 1h? Asa la mijitul zilei?
Mintea mea era brici. Trebuia sa fac cumva sa strabat cei aprox 3.5km fara sa ridic mana. Pe pajiste unul dintre organizatori ne-a spus la megafon sa avem mare grija in apa. Daca e sa ridicam mana (in semn de abandon) sa o facem din timp. Kayakistilor le va lua ceva timp sa ajunga pana la noi, in cazul in care sunt la cateva zeci de metri departare sau alti competitori sunt intre noi si ei. Apoi, s-ar putea sa ingheti de tare incat sa nu mai poti ridica mana. Desi costumul de neopren te va tine la suprafata, tot ai putea pati ceva nasol.
Anyway, eram deja cat se poate de ingrijorat. Mereu imi spun ca va veni si sfarsitul zilei, si atunci as vrea sa stiu ca am dat tot ce am putut.
2 minute, apoi un minut, apoi 15 secunde si Start! Am pornit ca din pusca. Am incercat sa tin un ritm, dar dupa vreo 150-200m am inceput sa iau apa serios. Si pe gura si pe nas. Mi-am dat seama ca nu-mi mai controlez muschii fetei. Si era a naibii de sarata.
De atunci a inceput calvarul. Crawl pana imi inghetau muschii fetei. Apoi spate. Dar imi intra pe la gat, pe sira spinarii, apa rece. Si imi ingheta spatele. Apoi pe lateral. Apoi bras. Dar erau valuri si-mi intra apa direct in nas.
Ma gandeam ca unii dau bani pe aerosoli. Eu am pe gratis. La 5AM, intr-o apa inghetata, si mai aveam vreo 3km de parcurs. Ba, esti un prost! Cine dracu te pune la d-astea? Nu poti sa fii si tu ca toti ailalti? Ironman nu e indeajuns de bun?
Cei din fata ii vedeam departandu-se. Iar eu ma chinuiam sa supravietuiesc...Ridica mana! N-auzi? Ridica mana. Nimic in lumea asta nu merita asemenea chin. E doar o cursa, mai sunt multe altele.

Daca nu ar fi fost experienta de cursa, as fi ridicat mana de cel putin 4 ori. In schimb, eu ma chinuiam sa gasesc solutii si sa ma conving ca va trece repede. Erau 2 insule pe care trebuia sa le inconjuram. Cu chiu cu vai, prima am dat-o in spate. Dar deja simteam ca energia se duce ca acul de la butelia de gaz. Nu mai imi simteam corpul. Si mai aveam o groaza de parcurs. Pe cat situatia se agrava, pe atat mintea mea devenea mai brici. Era deja vorba de supravietuire, iar aici stau bine.
Crawl/spate/bras/lateral. Si inca o data. S-inca una. Pana s-o termina. Asta mi-am spus tot timpul in minte.
In crawl totul se rezuma la maxim 10 brate. Apoi incepea sa intre apa in mine. Muschii fetei nu se mai contractau, deci nu mai puteam sa inchid gura sau nasul.
Cand mai aveam cam o treime (de parca mai puteam sa evaluez), imi inghetasera de tot bratele si labele picioarelor. Abia asteptam sa o vad pe Alina....trebuie sa ajung la mal!

Atunci s-a intamplat ceva. Fix cand ma intorceam de pe spate pe fata, am dat cu ochii, cam la vreo jumatate de metru fix sub mine, de o meduza uriasa. Meduze erau peste tot. Dar d-alea mai mici, de vreo 10cm. Asta cred ca avea vreun metru in diametru, iar tentaculele ei rosii se duceau in adanc, nu le-am vazut capatul. Citisem undeva ca meduzele de genul asta se pot lua dupa tine, daca le zgandaresti, si te pot inconjura cu tentaculele lor. Asa ca mi-am retras mana si am trecut cu mare frica peste ea. Ce naiba, parca nu era destul de rahat situatia...

Hai, nu te plange si da-i drumul. Te asteapta o zi intreaga de cursa in fata. Si te-ai antrenat "doar" vreo 6 luni pentru asta. Asa ma motivam...sperand totusi ca sunt in cut-off (2h15min).
Va las pe voi sa apreciati performanta iesirii mele din apa.

Cand am iesit, nu mai simteam nimic. Alina m-a dezbracat, mi-a dat un ceai cald din termos si m-a suit pe bicicleta. Totul cam in 17 min, din care nu-mi aduc aminte mare lucru. Stiam doar ca trebuie sa ma sui pe bicicleta si sa plec.
Labele picioarelor mi s-au incalzit cred cam dupa 100km pe bicicleta. Atat de bocna am fost.

Tin sa mentionez ca Celtman-ul a fost pe gustul meu. Munca la greu. Iar bicicleta este proba mea preferata. Prin urmare, Barbosul mi-o pregatise deja. Din cei 200km, ~160km au fost cu vant din fata si ploi. Vantul a variat, dar in permanenta m-a sacait. Am intrecut multi la bicla, toti sufereau.
Un traseu cu 2.500m urcare, vant si ploaie nu e unul usor. Sa urci cu vantul din fata si ploaie torentiala e tot ce-ti poti dori. Dar nimic nu se putea compara cu inotul de dimineata. Scapasem de el si acum eram var`su lu Zoro.






Sa fac cea mai importanta relatare a acestei curse. Este despre echipa de suport. Dupa cum am spus si in interviul de la AIMX, primul factor de succes intr-o asemenea cursa este sa ai o echipa de suport beton! Iar eu am avut-o din plin. Alina era peste tot. Ea imi facea cu mana din masina, sarea si-mi dadea sandwich-urile/bautura/batoanele, imi spunea timpii si ma incuraja in permanenta.
Am spus-o intotdeauna. Fara ea nu as putea face aceste curse. Legatura dintre atlet si suporter trebuie sa fie totala. Mare parte din energia mea vine dinspre ea. Am trecut impreuna si prin curse mai predictibile (Ironman Nice - haha, pe vremea aia tocmai fusesem diagnosticat cu zona Zoster si m-a durut fix undeva), dar si prin grozavii gen Swissman si Inferno.
Ea este si factorul de aprobare a urmatoarelor curse. Trebuie sa fie cu mine, indiferent...
Daniel si Tatyana au fost si ei exemplari, cu toate ca erau la prima experienta de genul asta. De pe bicicleta mi se parea ca totul merge bine in masina. Si chiar asa a fost.

M-am chinuit mult la bicicleta, si totul era contratimp. Speram sa termin bicicleta in max. 7h sa pot recupera ceva din inotul dezastruos. Din pacate, un timp de 7h16min mi-a facut viata grea cu cutoff-ul de 11h. Eram cam la limita, credeam eu. Acum imi dau seama ca eram un pic peste ea. Alina tot imi spunea sa trag, ca sunt in urma. Asa ca am marit ritmul in ultimii 50km, cu toate ca vantul nu inceta si incepuse si o ploaie torentiala de abia vedeam prin ochelari.
Nu stiam daca mai las ceva in picioare si pentru alergare. As fi putut sa pariez ca nu. Dar cred ca mintea a fost deasupra corpului. Picioarele faceau in momentul ala ce dicta mintea.

Tranzitia bicla - alergare am facut-o cat de rapid am putut. Cam 6 min. De aici aveam 1h pentru cei 17 km de alergare (tot pe un munte, dar mai mic). Cam 7km urcare, 5 coborare si 5 plat ondulat. I-am alergat cu inima-n gat, intrecand tot ce am intalnit in cale. Ceilalti concurenti erau fericiti ca intra in cut-off-ul de 13h si se mirau de mine ca alerg. Dar gandirea mea era aceeasi de dimineata. Sa stiu ca am dat tot ce am putut. Apoi, ma gandeam ca daca vremea nu e rea si ma rog de organizatori, poate imi fac un rabat si ma lasa pe high course. Asta daca ajung in sfertul academic...(mintea mea asa functiona in acel moment, imi creasem deja propria realitate). Am tras ca un nebun, mi-aduc aminte ca ma uitam pe ceas si aveam pulsul peste 160. Ceea ce e foarte mult pentru o cursa de genul asta.
  
Cand mai aveam vreo 300m pana la T2A, o vad pe Alina pe drum. Mi-a spus ca au trecut cele 11h si ca totul va fi bine. Am alergat impreuna pana la punctul de tranzitie. Acolo ni s-a spus ca suntem cu 14 minute intarziere si prin urmare nu e posibil sa intram pe high course. Dar au incercat sa ne convinga ca e fantastic ce facem si ca traseul pe care-l vom urma e un pic mai dificil decat celalalt. Asa ca hit the road, Jack...
Am avut o cadere psihica. Dar mi-am amintit ca oamenii astia (nr. echipa mea de suport) au stat toata ziua dupa mine si le sunt dator cu o alergare impreuna. Drept urmare, le-am propus Alinei si lui Daniel sa alerge impreuna cu mine acesti ultimi 17km. Au fost de acord si am pornit. Un mar mancat intr-o doara insa mi-a blocat instantaneu stomacul. Mi-a luat ceva sa-l deblochez, cu traditionala Coca Cola si niste covrigei sarati (si o vizita in tufisuri, dar sa nu spuneti la nimeni :)

Am urcat cam 4km. Odata ajunsi sus, m-am inviorat. Traseul insa era foarte pietros, practic nealergabil. Asta pentru inca vreo 3km. Ei au folosit acest timp pentru a face niste fotografii geniale. Peisajul era incredibil. Asta-i diferenta intre xTri si Ironman. Frumusetea traseului. In Ironman faci ture de alergare de 5/10km, ca soarecele. in xTri alergi pe munte, liber si de cele mai multe ori singur. My kind of joy...








Am ajuns la un ckeckpoint intermediar, dupa care traseul a devenit mai lin. I-am spus Alinei si lui Daniel sa alerge, iar eu incerc sa ma tin dupa ei. A tinut faza, asa ca am mai ajuns cativa alergatori din urma. Dupa care a inceput ploaia. Torentiala. La naiba, acum era chiar placuta. Tot ce-mi doream era sa nu-si scranteasca nici unul dintre noi vreo glezna prin pietrele alea. Lucru care nu s-a intamplat.

Am ajuns rapid in ultimii 2km de alergare, pe drumul asfaltat ce ducea pana in Torridon, la poarta aia mult visata, pe care scrie FINISH.
Atunci a incetat si ploaia si a aparut un curcubeu superb. Eram cu Alina...in al 9-lea cer.




Ziua aia lunga trecuse. Nu ma mai interesa nimic, experienta fusese din alta lume. Una care m-a apropiat pe mine si Alina si mai mult. Iar Celtman-ul s-a dovedit mult mai dificil decat am crezut. Cu un start cat se poate de cacacios si un finish de exceptie, asa cum se cuvine intr-o cursa de 15h din circuitul xTri.



Am mai stat apoi vreo 2 zile in Highlands. Am mai vizitat niste locuri superbe. Merita sa mergeti acolo intr-o vacanta. Cine stie, poate chiar la Celtman!

Pentru mine urmeaza Icon-ul, o alta cursa din xTri, pe 30 August, in Italia - Livigno. Are si aia "frumusetile" ei...:)
What the hell, more fun is always welcome.

PS. Vecinul meu olandezul n-a facut cut-off-ul de 13h in T2A, deci l-au descalificat. Dar nu a contat pentru el, mi-a spus ca a petrecut impreuna cu fratele lui niste momente memorabile. Era chiar vesel.

Pana la urmatoarea povestioara, toate cele bune!


















2 comments:

francisc vaida said...


am citit dintr-o suflare și trebuie să iți spun Dragoș că sunt tare mândru că te cunosc ...!cu mult drag...

Unknown said...

Chiar mi-a facut placere sa citesc si am trecut prin toate starile cu fiecare pasaj, chiar daca nu imi erau cunoscuti termenii tehnici. 😊