"The" Icon - xTri 2019

"The" pentru ca incepand de saptamana trecuta reprezinta etalonul in triatlon pentru mine.

Icon este intr-un fel cursa pentru care m-am pregatit in ultimii 8 ani de triatlon. Este regina curselor de xTri. Circuitul All xTri are doi poli de atractie. Unul este Norseman. Se desfasoara in Eidfjord, (Norvegia) si este locul unde s-a nascut acest fenomen. Este o cursa destul de rapida unde isi dau intalnirea toti atletii de top. Al doilea este Icon, renumit prin dificultatea lui. Icon a intrat in circuitul xTri anul acesta.
Aceste triatloane intr-o comuniune totala cu natura, intr-un fel opusul Ironman.

Ironman inseamna triatlonul pe traseu controlat, cu reguli clare si mii de participanti. Toti aspira la "M-ul" de pe tricou, de pe sapca sau chiar tatuajul pe gamba/gat/brat, in urma terminarii unei curse din circuit.
All xTri este triatlonul din locatii iconice, dar cu un spor de dificultate. Nu stiu daca unul este mai "tare" decat celalalt, cred ca este o chestie de preferinta. Unii oameni se simt in siguranta stiind ca sunt urmariti pas cu pas. Altora le place libertatea, maratonul montan sau apa rece. 
Pentru a intelege din care faci parte, trebuie sa faci din ambele. Eu am optat pentru xTri. Dar am trecut si prin Ironman. Si mi-a placut.

Revenind, Icon se desfasoara in Livigno (Italia), in zona Alpilor, adica "raiul" cicilistilor. Si cum bicicleta este cea mai importanta proba din triatlon, va dati seama ca nu exista alta cursa asemanatoare (sau poate exista, Swissman-ul).

De cand am pus piciorul in Livigno, am ramas cu gura cascata si eu si Alina. Este paradisul celor ca noi. Sport, peisaje superbe si relaxare.
Au piste pentru cursiere, pentru MTB, pentru alergatori si pentru plimbaciosi. Masinile sunt in minoritate, si de multe ori se fac cozi de masini ce asteapta sa treaca pe vreo urcare de un ciclist (sau grup de clclisti). Depasirile mai pot fi din scurt, dar claxonul este interzis cu desavarsire.

M-am antrenat pentru Icon destul. Dupa Celtman (iunie) am avut vreo 2 saptamani de "relaxare activa" si am reinceput antrenamentele.

In Romania e destul de greu sa ai un program de antrenament sustinut. Ca locuitor al Bucurestiului, trebuie sa faci mari eforturi organizatorice pentru a prinde alergari si biciclete montane, sau inot in ape mai reci. Daca nu le faci, adaugi un spor de stress pentru ziua cursei.

Din experienta mea de ani de zile in sport, stiu ca nu exista scurtaturi. Cand ai 2 antrenamente pe zi, pierderea unuia se lasa de obicei cu o carenta in program. Repetarea lui nu prea mai e posibila, deoarece vin celelalte din fata. Iar eu cred cu tarie in existenta unui program de antrenament structurat, astfel incat sa ai progresie si diversitate in pregatire.

Flabio ma ajuta din plin la asta. Planul de antrenament e divers, cu antrenamente specifice pentru cele 3 sporturi, dar si program de forta/sala, stretching si recuperare fizica. Adauga o familie, un serviciu si constructia unei case si mai raman cam vreo 5 minute libere in zi. De luni pana duminica.

2019 este primul an in care mi-am luat 2 curse majore. In perioada dintre Celtman si Icon a trebuit sa fac si antrenamentele, dar sa lucrez si la psihic, destul de zdruncinat dupa experienta aproape traumatizanta din Scotia. Nu pot sa spun ca psihicul l-am simtit total "acolo" pana in ziua cursei. D-abia cu o zi inainte de Icon mi-am dat seama ca sunt 100% pregatit mental.

Ca de obicei, am zburat cu Alina in Italia cu cateva zile inaintea cursei, pentru o mica acomodare.
Vremea se anunta schimbatoare, asa ca am decis sa merg cu Moots-ulica, bicicleta mea de titan. E cea mai versata pe genul asta de curse si nu m-a lasat niciodata la greu. Am pregatit-o special pentru cursa asta cu foi mai mici pe fata si set de pinioane mai mari pe spate.

Cu 2 zile inaintea cursei am facut check-in-ul. Din punctul meu de vedere, este o operatiune pe care e bine sa o faci din timp, astfel incat, daca ceva din kitul obligatoriu de bicicleta/alergare nu e conform cerintelor organizatorilor, sa ai timp sa-l achizitionezi.
Aici verificau si densitatea fibrelor din geaca de ploaie obligatorie pe ultimii 12km de alergare. Plus supra-pantalonii si manusi/caciula.
Din fericire, check-in-ul a mers struna, asa ca ne-am mai linistit un pic. Restul zilei l-am petrecut prin statiune.

In ziua dinaintea cursei imi place sa fac o simulare de triatlon. Un mini triatlon. 15 min inot, 30 bike si 15 alergare. In total 1h. Nimic solicitant, doar pentru a tine muschii in priza.

As puncta doar cele 15 min inot, in care am cam inghetat (mai ales maxilarul). Un deja-vu...
Am vrut sa intru fara costum, desi toti ceilalti intrau cu costumele pe ei. O explicatie ar fi ca am vrut sa vad "pe gol" cat de rece e apa, iar alta pentru ca ai toate sansele sa nu se mai usuce pana a doua zi costumul de inot, iar imbracarea unui costum ud pentru cursa e de evitat.
Deci m-am culcat seara cu o grija in plus. Daca inghet la inot, la fel ca la Celtman? Sa vezi atunci distractie...

Ziua dinaintea cursei e speciala. 90% din incarcarea emotionala se face in aceasta zi. De obicei are loc si sedinta tehnica, unde trebuie atentie marita, astfel incat sa nu mai ai in cursa si stresul logistic.
Am participat si la sedinta (unde nu prea am aflat nimic nou...), dupa care o sesiune de shopping cu Alina si Adi, o cina rapida si hai la somn.

Scularea in ziua cursei la 1.45AM. Te obisnuiesti cu ciudatenia asta. Ironman incepe pe 7AM. xTri la 5AM.
Pana la plecarea din camera (~2.45AM) trebuie sa mananc, sa fac un stretching si sa verific ultimele detalii legate de echipament.
Totul ok, asa ca am plecat pe intuneric de la hotel. Ajungem in 10 min la zona de start, acolo unde e viermuiala mare.
Mi-am luat tracker-ul de GPS si casca de inot, apoi am plecat catre apa.

Am pus bicicleta in zona de tranzitie si ne-am asezat langa un foc, sa ne incalzim un pic pentru ca era destul de frig.

Ca de obicei, apa este rece. Adica sub 15 grade. De la mal de vede un lac negru, din care ies aburi pe o distanta de vreo 100m. Apoi blank! Dispari in neant.

Am blocat mintea pentru ca mi-era frica de inot. Am preferat sa nu imi amintesc prea multe, doar ca sa ma concentrez pe un lucru simplu. O mana in fata celeilalte. Asta voi face timp de vreo ora jumate. Si sa urmez celelalte mingi cu bastonase reflectorizate in ele (pe care ni le-au dat si a trebuit sa le agatam de noi, pentru a nu cumva sa ne pierdem in lacul negru).

A fost cam scary privelistea. Un lac negru si noi pierzandu-ne in el.

Am urmarit filmuletul de la start si cam asa arata. Misto a fost si cu baliza cea mai indepartata, unde trebuia sa intors. Era neagra! Am ridicat capul la vreo 2m de ea si era s-o lovesc. Asta pentru ca vedeam o luminita in departare (asa credeam eu, de fapt era o lanterna mica cu vreo 2 leduri montate pe ea) si nu mai vedeam balonasele plutind pe apa (intorsesera la stanga).

Din fericire, nu mi-a inghetat totul in mine. Astfel ca am reusit sa nu ma opresc de multe ori pe traseu. Doar cat sa-mi recalibrez directia. Pentru mine inotul este extrem de lung. Ma plictisesc groaznic pe parcursul celor 3.8km, mai ales pe un intuneric bezna.
Cand ma apropiam de mal, am vazut o groaza de oameni de suport (imbracati in tricourile portocalii) la iesirea din apa, semn ca nu inotasem rau. Erau destui concurenti in spatele meu. Am terminat inotul in 1h15min si eram multumit.

Alina era si mai multumita ca mine. Dupa experienta de a ma scoate aproape inconstient din apa in Scotia, si ea avea temerile ei. Asa ca ziua a inceput bine.

Am uitat sa mentionez. La sedinta tehnica, cu o zi inainte, ne dadusera atletilor o foita de hartie si un pix pe care sa scriem care sunt cele 2 lucruri de care ne este cel mai frica in timpul cursei. Apoi am impaturit-o si am dat-o suporterului (Alinei), urmand ca ea sa mi-o dea inapoi la poarta de finish si s-o arunc in foc. Un gest ca mi-am depasit temerile si am triumfat.

Cred ca e timpul sa acord cateva momente de atentie echipei mele de suport. Alina a fost la toate cursele cu mine. E parte din fenomen. Nu stiu daca as avea putere sa fac o cursa fara ea. Am trecut prin destule momente dificile impreuna. La Swissman am vomitat de vreo 5 ori la inceputul cursei, ea m-a reparat cu Cola si Snickers. La Celtman am iesit congelat din apa, tot ea m-a incalzit si m-a pus pe bicla. La Icon, cand eram terminat la alergare, mi-a dat apa cu saruri si mi-a spus sa-i dau drumul la treaba.
Deci cred ca relatia noastra e ceva foarte misto. De faza cu sot-sotie am trecut de mult. E partenerul meu atat in viata de acasa, cat si in cea sportiva.
Ne-au apropiat mult cursele astea pentru ca stim cat ne-am chinuit amandoi in ele. Pentru ea, sa te scoli la 2AM, sa conduci un autoturism dupa mine 10h, sa-mi faci terapie si apoi sa mai alergi 10-15km pe munte nu e usor. Nu multi stiu ce inseamna sa fii suporter in xTri. De tine depinde jumatate din cursa. Epuizarea ei e maxima. Am surprins-o si eu intr-un moment la sfarsitul cursei.

Adi e celalalt suporter traditional al meu. A fost cu noi la Swissman, Inferno si Icon. Merge cu Alina in masina si alearga cu mine apoi. Si el ma ajuta enorm, doar suntem prieteni buni. Pacat ca locuieste in Elvetia. E mai bine pentru el, dar mie-mi placea mai mult cand era in Romania si ne antrenam amandoi.


Bicicleta a inceput pe 4 grade Celsius, cam in jurul orei 6.30AM. Am dat cu nasul direct intr-o urcare de 25km, pe care am facut-o fluierand. Eram atat de bucuros de inotul reusit incat nu multe mai
contau la ora aia.

Proba de bicicleta a cuprins vreo 4 mari urcari - Forcola/Bernina, Fuorn, Stelvio si Foscagno. Care mai de care mai frumoase. De Stelvio cred ca ati auzit multi, deoarcere e parte din Turul Italiei si una dintre cele mai provocatoare urcari.

Dupa prima urcare (Forcola) a urmat o coborare de vreo 50km, dintre care primii 40 mai accentuati.
Pe acea coborare am avut prima senzatie de abandon a zilei. 4 grade afara si o viteza maxima de vreo 85km/h m-au terminat. Am simtit inghetul in toate oasele. Si a durat vreo 45 min, fara pic de soare.
Nu se mai termina, iar eu eram in pantaloni scurti si o geaca doar de ploaie.

Apoi asa a fost tot traseul. Sus-jos. Trecut prin sate si orasele, pana cand am ajuns la Stelvio (km 125). Pe ala d-abia il asteptam. De cand visez sa biciclesc pe el. Cu cele 48 de curbe numerotate pe placute, este una dintre urcarile cele mai chinuitoare pe care le-am facut. incepe pe la 1600m si se termina la 2750m. Pe toata urcarea, Alina si Adi opreau cu masina si ma alimentau. Batoane, geluri, bautura cu saruri si chiar sandwich-uri facute de acasa. Am mancat vreo 4 d-astea pe toata durata bicicletei.

Ajuns sus, in pass-ul Stelvio, am poposit vreo 5 minute, epuizat. Dupa care am luat-o din loc, impreuna cu echipa de suport. Stiam ca urmeaza inca o urcare mare, Foscagno, de vreo 25km cu o panta medie de 8-9%. Si am facut-o si pe aia, dar pe ea m-am simtit mai bine decat pe Stelvio.

Finish de bike dupa 9h pe computer (9h30min pe timpul cursei, cu tot cu opriri). Cred ca a fost cea mai epuizanta tura din viata mea, cu aproape 4.500m in 200km.

Dar la alergare am intrat super fresh. De fapt, e a doua cursa la care trag ca nebunul la bicicleta (dupa Celtman) si unde ca prin minune intru in alergare cu picioare fresh. La Icon, alergarea e cireasa de pe tort. Primii 20km sunt in coborare si prin imprejurimile lui Livigno, ultimii 20 si ceva de km sunt pe munte.
Pentru ca am avut un inot si o bicicleta bune, eram destul de relaxat in alergare, pentru ca si mergand as fi facut cut-off-ul de 16h30min in T3, pentru a putea termina cursa in varf, la Carosello 3000.
Alternativa, in caz ca ajungeam la T3 intre 16h30' si 18h30', terminam cursa cu o bucla prin Livino, la linia de finish organizata in centru. Peste 18h30' la T3 eram descalificat.

Am alergat cu Adi primii 12km, apoi singur inca vreo 18 pana in T3. Picioarele au inceput incet-incet sa tipe. Cu toate astea, am scos un 10km/h pe primii 30km. Deci vreo 3h si ceva....Apoi a venit urcarea, dupa T3. 10km in 3h...groaznic.

Dar pana acolo, m-am bucurat sa ma reintalnesc cu Alina si Adi la T3, unde am stat vreo 15 min sa-mi revin un pic. Eram epuizat si stiam ca greul din alergare acu incepe.
Aveam de strabatut cam 2.5km prin centrul oraselului Livigno. Aici s-a intamplat ceva superb. O domnisoara cu o bicicleta venea catre noi si ne-a spus ca ea ne va escorta pana la iesirea pe munte.
Eram noi si inca o pereche de francezi. Fiind doar 200 participanti, dintre care am aflat la finish ca jumatate au renuntat, iar vreo 20 au terminat pe traseul de jos, va dati seama ca nu era imbulzeala de atleti pe langa noi.
Avea un fluier din care sufla de zor si atentiona lumea pe strada principala "Watch out people! Runners comming through!", iar toti ne faceau loc si ne aplaudau - Bravi, campioni!
A fost parca din alta lume. Alergam incet, dar ne simteam de parca eram vedete pe locul 1. Nu cred ca cei ce ne faceau loc aveau vreo idee ca suntem in cursa aia de la 5 dimineata, si totusi in viata mea n-am mai primit asemenea salut.

Urcarea a inceput ca un tavalug. In 4 labe, pe o carare ce mergea direct in sus, cam la 45 grade.
Urcam vreo suta de metri si vedem o pereche (era intuneric deja, aveam doar lanternele frontale aprinse) coborand. Il intreb pe tip ce-i cu ei si-mi spune ca nu poate sa continue. Ca au renuntat.
Pe naiba, hai mai, ai facut 230km azi si nu mai poti sa faci inca 10 mergand? Parea foarte resemnat insa, ne-a spus ca in nici un caz nu poate sa continue, ca are stomacul blocat si nu se simte bine deloc.
Trecem de ei, pe o carare care s-a domolit doar vreo 2km. Apoi 7-8km de chin total. Sa urci pieptis o partie neagra, in momentul ala, ni s-a parut chinul suprem. Trebuia sa strabatem 10km cu 1200m diferenta de nivel. Adica enorm de mult. Cand mai aveam vreo 5km, am vazut telecabina cu care ne vom intoarce de la Carosello 3000. Avea si o oprire intermediara fix langa noi, unde am tot sperat ca Alina se va sui in ea si apoi sa ne astepte sus, la poarta. Dar n-a vrut si a continuat supliciul, cu toate ca in ziua aia nu se simtise bine deloc.
Privelistea de sus, de deasupra lui Livigno era superba.

Ultimii 3km i-am facut cam in ritm de 20min/km. Adica cu 3km/h. Nu mai vroiam decat sa vedem poarta de finish si sa se termine. Eram un pic demoralizati, iar intalnirea cu un competitor care dadea ra rate nu prea a ajutat. In schimb, apropierea portii si auzul vocii crainicului ne-a adus un pic inima la loc. Eram atat de epuizati, asa ca imediat dupa trecerea liniei de finish am intrat in cladirea telecabinei, deoarece se facuse si frig afara. Nu cred ca m-am gandit de 2 ori sa mai raman la poze...
Tipa cu microfonul de la finish ne-a facut o surpriza placuta. Ne-a intampinat in limba romana - Bine ai venit Dragos! - chiar vorbeam cu Alina ce misto ar fi sa ne zica ceva in romana...Tatiana stie 6 limbi si e vocea All xTri. Si a altor competitii. Nascuta in Romania, mama ucrainianca si tatal roman.
Acum e stabilita in Elvetia.

Ne-am revazut cu ea si la festivitatea de premiere de a doua zi. Atunci ne-au chemat pe toti pe scena si ne-au felicitat. O festivitate impresionanta, nu puteam sa nu ma simt mandru.
Motto-ul de pe medalie e - You`re an ICON.
Am fost 3 romani. Toti 3 am terminat sus. A fost o zi buna.

Cel in negru este castigatorul cursei. Un italian dintr-un club numit AC Carabinieri. Banuiesc ca era sportiv militar. Un baiat dragut, a binevoit sa faca o poza cu noi.

Daca ar fi sa fac niste remarci despre cursele din xTri, as spune asa:
- Celtman, cel mai dificil din cauza vremii - apa rece din Atlantic, bicicleta cu vantul de Highlands si reprize de ploi torentiale. Alergarea cu ploi, dar mai usoara.
- Swissman - bicicleta grea (vreo 4200m - dar am simtit-o mai usoara ca la Icon), inotul si alergarea ok
- Icon - bicicleta chin total, alergarea epuizanta (ultimii 20km). Inotul ok

Mai am vreo 3 - Alaskaman, Janosik si Norseman. Neaparat doar unul pe an. Anul acesta, cu doua, a fost epuizant. In situatia in care mai ai o familie si un serviciu, sa stai cam 6 luni in antrenamente e foarte greu. Been there, done that. No more.

Nu mi-a scazut apetitul pentru triatloane extreme, doar ca ma bucur din plin de perioada de odihna. Ma gandesc sa ma reapuc pentru vreo cateva luni de catarare la panou, e ceva ce n-am mai facut de mult. Apoi mai vad.

Sa aveti spor in toate!