Norseman si-a castigat titulatura de cea mai faimoasa cursa din circuitul triatloanelor extreme. Face parte din triada initiala – Norseman / Celtman / Swissman, este cursa cu cele mai stricte reguli si gazduieste si campionatul mondial de xTri.
De cand o stiu eu, are un sistem de loterie pentru selectia anuala a participantilor. Desi stiu de existenta ei din 2013, am intrat prima oara in loterie in 2016, si de atunci incerc in fiecare an. Planul era sa incerc cel putin 10 ani la rand. Din fericire, in 2024, in urma unei incercari in care, pentru prima oara, am folosit si puncte acumulate in sistemul xTri, am primit faimosul mail – You’re in! Pana atunci, 8 ani la rand, am primit la fel de faimosul – We’re sorry!
Anul trecut socoteala a fost asa:
Cursa are 250 participanti, din care 50 sloturi merg catre organizatori si campionatul Mondial – invitati ai sponsorilor si organizatorilor, castigatori de podiumuri la alte curse, plus un numar de atleti selectionati la loterile locale
Raman 200. Jumatate sunt norvegieni, ca e cursa lor. Raman 100 sloturi internationale
Alta regula, parca 50 femei. Norvegience sau nu. Deci mai scazi 10-20 locuri internationale. Raman 70-80 locuri internationale
Au fost in jur de 7000 aplicanti pentru cele 70 locuri. Sanse de a prinde loc cam ioc 😊
In fiecare an in care participi la loterie si nu esti selectat, se adauga un slot pe lista. Deci eu anul trecut aveam 8 sloturi. Asa ca a 9-a oara, din 10 ani preconizati, am reusit sa fiu selectionat in cea mai faimoasa cursa din nebunia asta numita xTri, adica triatlonul de distanta lunga, in conditii extreme. De ce extreme, pentru ca natura si vremea sunt cele care vor decide pana la sfarsit daca se va tine cursa, daca tu o poti termina in conditii normale sau daca vei rezista pana la sfarsit la temperaturi montane de 0 grade Celsius, cu vant si ploaie cat poti duce. Frigul si hipotermia au fost mereu in topul cauzelor de abandon in circuit.
Din 2017 de cand fac extreme, am infruntat la toate capriciile vremii. La Icon a fost inghetul de la 7 dimineata pe o coborare montana cu bicla, la 2 grade si ploaie mocaneasca. La Celtman inotul la 5 dimineata in apa inghetata de 9 grade. Tot la Icon urcarea la 40 grade pe Stelvio, cu un soare doborator si o deshidratare severa. La Bearman alergarea montana prin padure la 1AM fara lumina, ca orbetele. Iar acum, la Norseman, apa rece si ar fi trebuit si ultima parte a alergarii, cei 4km pana la Gaustatoppen, la 4-5 grade.
Norsemanii (organizatorii) zic asa: This is not for you – adica nu-ti face vise ca o sa termini. Si mai au una - When we say jump, you jump – cu referire la faimoasa saritura dimineata de pe feribot, inainte de startul probei de inot.
Campania de pregatire fizica am facut-o ca de obicei – ca la carte, cu rezolvarea tuturor problemelor fizice (dintre care, cea mai delicata a fost repararea genunchiului drept, dupa o tendinita severa “achizitionata” prin toamna). Tot Flabio mi-a facut planul de antrenament. Am incredere totala in el si-i multumesc pentru tot ce a facut pentru mine.
Ce am facut in plus, fata de alte campanii de pregatire din alti ani, am facut kineto si am intarit rezistenta si imunitatea organismului – camera hyperbara, bai in cada cu apa la 2 grade Celsius si perfuzii cu antioxidanti, NAD, Glutation, Complex B-uri, vitamine.
Deci in saptamana cursei, ma aflam in cea mai buna forma posibila, pregatit pentru orice.
Orice cursa din xTri presupune ca atletul sa fie insotit de o echipa de suport. A mea a fost formata din Alina, Adi si Carmen. Aveau experienta necesara, Alina rodata tot cu mine, Adi si Carmen au facut si ei Bearman si alte curse.
Scenariul natural al Norseman-ului este fabulos. Norvegia at its best! Startul din fiordul Eidfjord, apoi bicla pe muntii vantosi ai Norvegiei si alergarea pe muntele Gausta.
In plus, ce e caracteristic doar acestei curse, este ca doar primii 160 participanti, din 250, vor urca la Gaustatoppen si vor avea finishul legendar, respectiv si tricoul negru.
Ceilalti vor alerga in jurul muntelui pe o ruta si vor primi tricoul alb.
Aceasta regula face ca Norseman sa semene cu o arena demonstrativa, unde nu mai esti in competitie cu tine si natura, ci cu toti ceilalti. Desi declarativ toti vor doar sa termine si spun ca nu conteaza culoarea tricoului, nimeni nu-l vrea pe ala alb...
Am zburat in Bergen joi dupa amiaza. Inchiriat masina (cred ca puteam sa o cumparam – am dat vreo 1000eur pe 4 zile) si plecat catre Eidfjord. Cazare tipic nordica, nimic fabulos, inafara de peisaje.
Vineri ne-am trezit, am participat la Social Swim – unde am fost singurul care a inotat cam 800m fara neopren. Paul Georgescu ar fi fost mandru de mine.
M-a apucat dardaiala la iesire, dar m-am incarcat excelent mental, ca nu mi-a inghetat maxilarul (reminiscenta de la Celtman, cauza multor cosmare si nopti nedormite dupa cursa aia).
Atmosfera in micul orasel Eidfjord a fost impresionanta. Toti participantii si suporterii erau prin preajma si am avut un sentiment ca facem parte din ceva important.
Dupa inregistrarea la cursa, mi-am facut antrenamentul pre-race de 1h – 20 min inot / 20 min bicla / 20 min alergare, apoi am mers la sedinta tehnica obligatorie, unde ni s-au prezentat si subliniat inca o data regulile cursei si penalizarile nerespectarii acestora. Chiar nu glumeau oamenii aia, ne-au spus sa recitim iar cele 30 pagini de reguli din manualul cursei. Am plecat apoi la cazare, la 30min distanta cu masina, in Ulvik.
Practic, ai 50% sanse sa nu incepi cursa sau sa fii descalificat daca nu citesti regulile cursei si nu ai o logistica perfecta.
2 Aug 2025 – Ziua cursei
Inca de la inceputul zilei m-am distrat. Scularea la 1.30am. Ma duc la baie si-mi dau seama ca ma deranjeaza ochiul drept. Cand ma uit in oglinda, aveam conjunctivita. Am mai trecut o data prin ceva asemanator, la Ironman Nice in 2015, cand am facut zona Zoster cu o saptamana inaintea cursei. Si atunci am decis sa o ignor, deci acum a fost simplu. N-am nimic. Doar Alina, nu stiu cum, avea Traversal in gentuta ei. Providenta deci, sa-i dam inainte. Ritualul cunoscut – mancat ceva, toaleta obligatorie de dimineata, apoi aruncat totul in masina si plecat catre Eidfjord.
Am facut si check-out-ul, pentru ca seara vom dormi la urmatoarea cazare, langa linia de finish, la 230 km distanta, in Rjukan.
Intotdeauna mi-e greu la start. Incarcare maxima, intuneric si vesnica intrebare – What the fuck am I doing here at 3AM??? De ce nu pot fi un triatlonist normal, cu start la 7am si apa calda?
Alina, Adi si Carmen au fost cu mine pana la imbarcarea pe feribot. A plecat la 4AM fix, catre punctul de start din fiord. Urma sa inotam toata distanta inapoi. 
Ghinionul, dupa cum a reiesit si din discutiile de dupa cursa, din cauza unui val de ceata de vreo 20 minute, feribotul a fost dus mai in larg cu cateva sute de metri. Iar caiacele de la start, care trebuiau sa ne ghideze catre T1, cred ca s-au mutat si ele dupa pozitia feribotului, tot cateva sute de metri mai in spate. Deci am inotat 600m pana la start si inca 4.2km in cursa. 4.8km in loc de 3.8km. In apa rece, cu niste curenti vizibil prezenti. Daca nu ma uitam in fata cel putin o data la 3-4 brate, instant viram stanga, catre mijlocul fiordului.
A, sa revin un pic la feribot. Saritura de pe el e faimoasa, un salt de vreo 3-4m cred. Pe parcursul calatoriei, cei mai multi participanti au fost tacuti si patrunsi de moment, dar si unii vocali, mai ales sud-americanii si italienii. Atmosfera ok, cu anunturi la megafon de genul “25 minutes to jump” sau “Spray on deck will start in 2 minutes”. Asta insemna ca de undeva de sus, de la etaj, pun niste furtune cu apa rece pe noi, pentru a atenua socul termic al sariturii in apa. E un ritual barbar. Chiar am avut sentimental ca ne pregatesc de sacrificiu, iar daca ar fi existat o usa pe care sa te bagi sa renunti, hmmm...
Din cauza cetii, la 4.40am au ezitat sa ne arunce in apa, pentru ca nu se vedea nimic. Nici mal, nici caiace, nicio lumina. Aveai sansa sa inoti la mama dracu in sens opus, si nimeni n-ar fi observat.
Chestia a durat cateva minute, dupa care s-au auzit primele pleosc-uri. N-am ezitat si m-am aruncat. Stiam ca e ceva distanta pana la linia de start langa mal, unde erau si caiacele (pe care atunci nu le vedeam). Auzisem ca exista sansa sa nu ajungi la start in timp, daca te lasi printre ultimii.
Inotam si nu mai ajungeam, mi-am dat seama ca e ceva in neregula, pt ca ei ziceau ca sunt 200m de la feribot la linia de start, iar eu inotam destul de serios de peste 10 minute. Pana la urma, au intarziat startul cu 5 minute, si cu toate astea, cativa nu au ajuns in timp. Au luat-o dupa noi, ca tot n-au scapat de toata distanta.
Inotul nu mi-a priit. Nici experienta, nici timpul. 4.230m in 1h30min. Dar nu am ajuns la mal inghetat sau sleit de puteri, asa ca am fost multumit. Stiam ca ziua abia acum incepe. Nu sunt de felul meu un fan al inotului. Trebuie sa recunosc insa ca fotografiile din apa sunt geniale.
La bicla stiam ca am inceput cu handicap de timp. Iesisem din apa cam al 200lea. Fuck.
Tranzitia a mers ok, fara incidente. Am pornit stiind ca am o bicla puternica si pot recupera. Dar socoteala n-a iesit asa. Prima urcare, de 27km cu vreo 1200m m-a chinuit rau. Coloana de masini de suport era pe langa noi, mi-am dat seama ca va fi foarte complicat Alinei si lui Adi sa ma asiste, in marea aia de masini. Sa pui 250 masini de suport cam intr-o distanta de 20-30km, sa opreasca in aceleasi locuri si sa se intreaca unele cu altele, nu e fun. Plus traficul normal, nu foarte aglomerat, dar totusi.
Regulile erau stricte. Nu incalcati nici o regula de circulatie, drumul e deschis traficului normal. Nu depasiti celelalte masini de support decat daca e posibil. Nu parcati decat cu toate cele 4 roti ale masinii inafara carosabilului. Nu atinge nimeni atletul vostru inafara de voi. Nu are voie sa ia nimic din mers (gen Tour de France), doar oprit. Si altele...
Ne-am mai ciondanit pe traseu, din vina mea. Eram prea stresat si nu-mi ieseau socotelile. Mi-am cerut de multe ori iertare si tot cred ca nu indeajuns, pentru cat m-au suportat si ajutat.
Dupa urcarea mare, am ajuns pe platou, unde am stat mai mult de 100km. La un moment dat, am stat cam 1h departe de ei, ramasesem fara nimic la mine – geluri, batoane, apa...mi-a fost tare dor de ei si m-am impacientat. Temperaturile scazusera un pic, dar nu am avut ploaie. Asta a fost partea buna. Partea rea, vantul. Norocul meu ca am fost cu TT-ul, altfel o beleam. Cei pe cursiere au muncit mult mai mult ca mine. Si pentru ca vantul batea nasol, am decis ca nu e momentul sa fortez. Decizia s-a dovedit a fi cea mai buna.
Pe ultima coborare, de vreo 40km, am fortat un pic, dar a inceput ploaia si am mers cu grija. O tranta la 50km+/ora ar fi insemnat poate sfarsitul visului (si-asa subred) de a fi printre primii 160 la portita spre Gaustatoppen – puteam sa rup ceva la mine sau la bicicleta.
Au trecut unii pe langa mine la bicla, dupa care in mod normal m-as fi luat. Dar folosirea pentru prima oara intr-o cursa a unui powermetru m-a facut sa ma potolesc. Cresteam la 300Watti, go back la 200...
Bicla lunga, cam 7h jumate, o medie de 25km/h. De fiecare data cand vedeam masina mea, ma bucuram. Ii recunosteam dupa abtibildul de pe spate cu numarul meu, 177.
Tranzitia 2. T2. Bicla -> alergare.
Alina si Adi erau acolo. Ma uit la Alina, imi zice ca nu e prea bine, dar hai sa vedem. Eram cam pe locul 176. Adio 160.
Cei care venisera cu mine in tranzitie pareau vioi. Iar cel din fata mea se indeparta vazand cu ochii. Din nou, fuck! De ce nu am si eu parte de o sansa azi...
Ceva a facut declick. Nu puteam sa accept situatia. Pain is now, failure is forever.
Cum a spus si David Popovici – nu pot renunta, ceva nu ma lasa.
Tricoul alb n-ar fi stat decat in spatele sertarului, impreuna cu sentimentul de esec.
Asa ca am decis sa schimb totul in capul meu. Totul sa fie pozitiv, motivational. Alina mi-a spus de 1000x ca se poate. Flabio imi spune mereu “Da drumul la picioare”. Si cate sacrificii am facut pentru cursa asta, zile nenumarate trezit la 5AM pentru antrenament, ca sa pot avea o familie, un job si un hobby.
Eu povestesc mai pe indelete asa, dar totul s-a desfasurat in mintea mea cu viteza luminii. Dupa max. 30 secunde, alergam cu 4.30/mie. Si in primul kilometru a aparut si prima “victima”. Eram pe 175. Si au aparut si altii in campul vizual.
Mi-am dat seama ca e nevoie de o strategie. Puteam avea acces acum la masina oricand. Am strigat la Alina si la Adi sa faca stopuri la max 2km. Ei au facut la 1 - 1.5km. A fost mai bine.
Eram pe “rosu”. Dupa 12h de efort, alergam doar cu mintea. Corpul nu tinea ritmul. Simteam ca ma sufoc, ca ultimul pas e urmatorul. Aveam de alergat asa cam 25km, dupa care urma Zombie hill si poteca. Zombie hill e un drum asfaltat, dar in panta de 10% +, pe care muritorii ca mine nu il pot alerga. Dar, cu un mars sustinut pe el, te poti mentine in clasament.
Deci sansa mea era ca pe acesti 25km mai mult sau mai putin plati, sa fac cea mai buna alergare a vietii. Si am facut-o. La fiecare intalnire cu Alina/Adi, bagam 2 pastile de sare (doza de cal), izo, apa si electroliti.
Dupa cativa km, l-am intrecut pe viteazul de la inceputul alergarii. Si mi-a dat aripi. 10km mai in fata, eram sub locul 160 si vedeam in fata cete de 3-5 alergatori grupati, pe care imi propuneam sa-i dobor psihic, trecand pe langa ei rapid, cu toate ca in sufletul meu muream.
La picioarele lui Zombie Hill mi s-a alaturat Adi. Eram pe 132-135. Am zis ca o facem lata, dar cam dupa 2km mi s-a facut rau. Nu mai puteam merge, i-am spus lui Adi ca e nasoala treaba. Avea un sandwich la el, o banana si niste apa. Am luat o gura de sandwich si l-am scuipat. Enzimele ingerate pana atunci isi facusera treaba, au tinut stomacul in stare perfecta de functionare. Dar acum simteam ca sunt gol.
Adi mi-a spus ca nu mai avem multa apa, dar ia din raurile de pe munte. Si ca o putem rezolva cu banana si apa. Si asa a fost, in 30 min i-am ajuns pe cei cu care pornisem pe deal.
Mai aveam vreo 3km pana la portita, pe sfarsitul lui Zombie Hill, cand un alt concurent a trecut pe langa noi, impreuna cu suportul lui. Adi imi spunea de ceva timp ca nu suntem safe, dar eu nu credeam ca mai putem pierde. Deja vizualizam tricoul negru, a doua zi, in poza de grup.
Ma uit in spate si vad ca toata gloata incepuse sa devina mai vioaie. Toti probabil isi faceau socoteli ca ar avea o sansa, daca se incordeaza o ultima data. Am inceput sa alergam 50 pasi, cu intermitente. Ma uit iar in spate, veneau orcile din Mordor. Cand fugeau unii, cand altii...Fuck! One more time.
Am inceput sa alergam continuu. Dupa Zombie Hill, picioarele se racisera si incepuse ploaia. Asa ca strangeam din dinti si speram ca nu mai e mult pana la portita. Aveam rucsacii deja controlati la noi in spate. Trebuia doar sa trecem de portita.
Si dupa o curba, se iveste in fata, la vreo 500m, o aglomeratie de oameni si o cabana mai mare. Acolo era! Cand mai aveam vreo 200m, cineva trece in alergare in sens opus pe langa noi si ne spune ca au inchis portita si au mutat finishul la 5km mai jos, din cauza conditiilor nefavorabile de vant si ploaie. Vantul sufla deja cu 50km/h si ploaia incepuse.
Ajuns la portita, am calcat pe covorul de timing sa-mi inregistreze chipul si am atins-o cu mana. Era Frederik acolo, seful mare. Mai in gluma, l-am intrebat daca ma lasa sa trec, pe propria raspundere. S-a uitat serios la mine – No way! You have to go back. Not safe.
Pana la urma, siguranta in xTri, oricat de dementi ar parea ei, este pe primul loc.
Incepuse sa ma ia frigul, asa ca am luat-o la picior inapoi. Pana am terminat noi ultimii 5km, ploaia devenise torentiala.
Mi-a parut foarte rau pentru ca nu am avut finish-ul visat, la Gaustatoppen. Dar eu facusem cam tot ce tinuse de mine. Poate doar sa fi tras mai tare, sa fiu cu ceilalti care apucasera sa urce mai devreme. Dar gandirea asta nu are nimic bun in ea. Am fost locul 132, in conditiile normale ale cursei urcam pana la finishul traditional.
Cum am facut cale intoarsa de la portita, pe cei 5km pana la noul finish, ne-am intalnit cu fetele, urcau destul de rapid in spatele nostru. A fost momentul cel mai frumos al zilei. Am decis ca nu mai e de interes sa tragem. Asa ca am mers, cu glume, cu impacari si cu altii pe langa noi. Simteam ca lumea e a mea. Descarcarea psihica a fost enorma. Nu mai aveam nimic in mine, nici fizic, nici psihic. Ok, am facut-o. Now what?
Am terminat, dar finishul nou nu mi-a starnit nici o reactie. Nu era cel pentru care venisem. Inconstient, portita a fost urletul de victorie. Am mers la masina si am coborat Zombie Hill in ea, pana la Rjukan. Pe o ploaie torentiala, in care abia faceau fata stergatoarele, am vazut cum unii participanti urcau Zombie Hill-ul. Un tablou crunt, o adevarata demostratie de determinare, pe care am fost recunoscator ca nu am trait-o.
Am iesit seara la cina, am sarbatorit si am adormit fericiti si epuizati. Fusese o zi infernala, si cred ca Alina si Adi au tras la fel de mult ca si mine, poate chiar mai mult, pe scara lor. Le datorez tot. Fara ei nu ar fi fost posibil.
A doua zi, am urcat iar cu masina Zombie Hill, pentru festivitatea de premiere, poza de grup si inmanarea tricourilor.
Au fost 196 tricouri negre. Asta pentru ca, odata cu inchiderea portii, nu au mai tinut cont de primii 160, ci de incadrarea in cele 14h45’ parca, cut-off time.
No matter, al meu e la mine. Seara am socializat un pic la petrecerea oficiala, apoi am inceput sa simt o eliberare in atmosfera 😊
Momentan simt ca am terminat-o cu xTri-urile. Vreau sa stau mai mult cu fetele, sa merg cu ele la antrenamentele lor, sa iesim pe munte, cu prietenii, si sa ne bucuram de stilul de viata pe care il avem. Bula noastra e fantastica, iar gandul ca acum ma pot bucura si de alte lucruri in viata mea este foarte reconfortant.
Am avut mult ajutor pentru cursa asta, si pentru asta sunt recunoscator. Simt ca am terminat un capitol de 10 ani din viata mea.
Keep walking. And when we say jump, you jump!
No comments:
Post a Comment