Wednesday, March 18, 2015

x2 – Maratonul Alinei


Pentru ca acum suntem 2 membri ai familiei care au facut maratonul. Si simt nevoia sa impartasesc si bucuria si mandria de a o vedea pe Alina indeplinindu-si un vis. Unul pentru care a muncit din greu.
Toate diminetile friguroase de week-end (nu ma refer acum si la celelalte antrenamente) in care s-a trezit devreme pentru a se antrena au avut finalitatea in acest week-end.
Marato de Barcelona, unul dintre cele mai frumoase maratoane din Europa – acesta a fost punctul final (doar pentru acum…cred) al programului de antrenament al Alinei, Adrianei si al lui Vali.
Acum jumatate de an, cand Alina si-a pus in gand sa incerce un full Maraton, nu era sigura ca-i va reusi. Asa gandeste orice om normal, nu? Din fericire, traim intr-o familie in care mentalitatea este “pot face orice”. Cu ajutorul lui Flabio (antrenorul), al Adrianei (partenera de antrenamente si de cursa), al lui Virgil (preparatorul fizic) si poate si un pic J al meu, increderea in fortele proprii a crescut si la fel si “nevoia” de a duce la bun sfarsit acest proiect.
Pe durata programului de antrenament au existat si momente mai putin fericite. In principal ele au fost legate de mici dureri fizice. Dar cine nu trece prin ele inainte de primul maraton? Eu am o teorie legata de pregatirea fizica. Nu este de ajuns sa te antrenezi in sportul in sine, ci trebuie sa-ti dezvolti multilateral corpul (ligamentele, core-ul). Si asta a facut si ea.
Impreuna cu Vali&Co, Adriana si unul dintre cei mai frumosi copii din lume – Anouk (al doilea a ramas acasa, avand o mica raceala), am zburat la Barcelona pentru cursa de neuitat.
Din fericire pentru noi, totul a mers struna. De la preluarea kitului de cursa, pana la linia de finish.
Fetele au plecat duminica dimineata de-acasa cu sperante mari. Fiind primul maraton, nu prea stiau la ce sa se astepte.
Am sperat (si le-am spus-o de 100 ori) sa nu le vad in timpul cursei cu fetele schimonosite de dureri, uitandu-se la cronometru. Asa ca dupa ce am organizat gasca de pitici, inarmati cu mancare si iPad-uri, am plecat dupa ele pe traseu. Le-am vazut pe Adriana si Alina prima oara la km 15. Aratau perfect, radeau si alergau cu inima. Nici nu cred ca le era greu, oamenii de pe margine faceau o atmosfera de neimaginat.

Este o experienta incredibila sa participi la oricare dintre maratoanele “de suflet” ale marilor capitale europene. Speram din suflet sa aiba parte de acelasi suport pe care l-am avut si eu acum 4 ani acolo. Si asa a si fost, mi-au povestit cum toata cursa au fost aclamate si incurajate. Maratonul strabate toate punctele majore de interes turistic ale orasului (Stadionul Nou Camp, Sagrada Familia, Arcul de Triumf, Catedrala, Rambla), iar in intersectiile mari sunt organizate puncte de entertainment – unde cinta formatii de muzica live sau boxe imense.
Cum sa nu alergi de placere in asemenea conditii? Dar sa revin. Le-am incurajat impreuna cu piticii nostrii la km 15. Radeau. Am incercat sa-i spun tot timpul lui Anouk ce grozavie face mami azi. Cred ca isi va aduce aminte toata viata despre primul maraton al lui mami. Eu cu siguranta mi-l voi aminti, pentru ca am fost alaturi de ea!
La ceva timp dupa ele a aparut si Vali. I-am facut o poza cu piticii ei, am incurajat-o un pic si a disparut si ea in zare. Arata de parca s-ar lupta cu ea insasi, dar am simtit-o hotarata. Am avut un sentiment placut vazand ca toate merg bine. Grupa mica, la drum si noi!
Dupa o tura cu metroul, am interceptat fetele din nou la km 37. Aratau perfect! Nu dureri, parca nu oboseala…dar totusi (ma gandeam ca totusi e pe sfarsite cursa) le-am mai incurajat un pic. Nu stiu daca aveau nevoie, moralul lor era perfect. Dupa ce au disparut in zare, am sunat-o pe Vali. Era cu vreo 10 km in spate, dar hotarata sa termine. M-am bucurat sa o aud si am incurajat-o cum am crezut mai bine. Ma gandeam cum la sfarsitul zilei vom sarbatori toti 4 in sufrageriea apartamentului inchiriat.
Am incolonat mica mea trupa si am plecat catre finish. Copiii au fost foarte cuminti, pe tot parcurul zilei. Trecatorii imi dadeau prioritate peste tot. Este bine sa fii barbat cu un carut intr-o mana si 3 copii in alta. Te simti apreciat :)
Speram sa le filmez pe fete, asa ca dupa o fugareala serioasa prin metrou, stateam pe ultima linie dreapta inainte de finish cu telefonul in mana, cu camera video activata. Suna telefonul, un numar de Spania…Alo? - Hei, iubire, am terminatttttttttttt!
Unde esti? Sunt in zona de refresh, am terminat impreuna cu Adriana.
Ne-am revazut in 5 min in piata mare. Multa lume, dar un sentiment de implinire venea din toate directiile. Ce frumos e sa te astepte cineva la finish sa te imbratisese si cu care sa impartasesti bucuria. Si parca as merge si mai departe, ce frumos e sa fi trecut si el/ea p-acolo…
Cand ne-am intalnit, am incercat sa nu plang si eu. Dar sunt cel mai mandru din lume. Nevasta-mea e maratonista! Si cine stie, poate asta e doar startul :)
Dar nu faptul ca terminat un maraton m-a dat pe spate, ci ca am ajuns sa impartasim aceleasi pasiuni in viata. Este extraordinar! Am ajuns la un nivel de intelegere incredibil, care ne echilibreaza si ne uneste totodata.
Revin din nou. Din experienta, stiu ca dupa terminarea cursei (cu mentiunea ca sfarsitul sa fie unul safisfacator) urmeaza o stare de beatitudine. Ai fi in stare sa semnezi la capatul zilei fara sa clipesti pentru urmatoarea cursa. Fizicul si psihicul sunt intr-o stare clara de contrast. Fizic, organismul este slabit. Pentru cateva zile, exista o curba de deteriorare rapida a starii motrice. Muschii sunt lipsiti de glicogen, si pana la procesul de refacere dureaza un pic. A treia zi dupa maraton esti in stare sa cazi din pat…dupa care incet-incet iti revii. Trebuie sa te hidratezi bine. Daca esti masochist, vei incerca si o alergare, “sa-ti dai un pic drumul la picioare”.
Cam asta ar fi week-end-ul pe scurt. O viata frumoasa e o viata plina de experiente. Iar cea a primului maraton nu cred ca vreodata dispare din memoria unui alergator. Ea se poate imbunatati, dar nu va fi ca la primul…
Le felicit pe cele 3 tinere membre ale clubului sportiv Seven. J
Vointa lor m-a impresionat sincer. Le-am certat un pic pentru ca la restaurant, dupa terminarea cursei, in loc sa savureze reusita, stateau toate cu telefoanele in mana si comunicau intens cu lumea inconjuratoare. Dar si asta se numeste tot a savura, nu?
Seara am baut si mancat in sufragerie, la sfarsitul unei zile extenuante. Am discutat despre vise implinite si cate si mai cate…
Eu mi-am dus sarcina la bun sfarsit, am facut sucul magic, am hranit si plimbat copiii. Luni dimineata am tulit-o cu jobul, iar ele au plecat fericite spre casa. Unde probabil ca si-au luat inca multe alte felicitari.
Pe curand

2 comments: