Am asteptat sa treaca vreo saptamana de la venirea acasa pentru a putea pune pe hartie niste ganduri, pe care sper sa le fi sedimentat cumva. Dealtfel, mi-e destul de greu sa ma concentrez, vreau sa dorm mult si n-am nici cea mai mica tragere de inima sa ies la vreun antrenament. Semne ca organismul se reface si ar fi bine sa-l las in pace.
MDS-ul este o cursa superba. Nu sunt sigur ca trebuie catalogata ca si o cursa sportiva, dar asta e un aspect pe care-l voi clarifica pe parcursul acestei naratiuni.
Practic, trebuie sa alergi/mergi/tarasti 257km prin cea mai rea parte a Saharei, in sudul Marocului. Iti cari singur mancarea in spate pentru 6 zile, primesti ratie de apa/zi si tot ce-ti trebuie pe parcursul a 7 zile iti cari singur in rucsacul din spate. Temperatura se situeaza intre 35-55grade Celsius, iar umiditatea intre 2-4% (de aceea am avut si probleme cu nasul si gatul mai tot timpul). Se alearga o anumita distanta in fiecare zi, preponderent pe nisip si combinatii ale acestuia.
"Este o mare realizare doar sa ajungi la linia de start" - am auzit asta de multe ori inaintea cursei, iar apoi am priceput si de ce. Fiind un eveniment sportiv "multi-stage", nu conteaza doar cu ce viteza poti sa alergi, dar si cum reusesti sa te adaptezi la toate celelalte conditii de trai din desert - dormitul in "aer liber" alaturi de colegii de cort, lipsa oricarui dram de confort de care beneficiezi acasa, facutul nevoilor mai mult sau mai putin in vazul altora, lipsa constanta a apei, cum suporti caldura, etc.
Ca si o paranteza, cu ocazia MDS-ului am facut o chestie inedita. Desi in trecut am avut o sumedenie de implicari in cauze sociale, niciodata nu m-am legat de vreuna pentru a strange fonduri cu ocazia unei curse. Acum am simtit nevoia s-o fac.
Casa Ioana este o asociatie non-profit ce ajuta la reintegrarea in societate a victimelor violentei familiale. I-am cunoscut pe Ian, Violeta si Nicoleta cu ceva timp inaintea cursei si m-am hotarat sa strang niste bani pentru a-i ajuta si eu. Apreciez enorm ceea ce fac ei pentru societatea noastra si cred ca efortul meu de a-i ajuta este infim in comparatie cu efortul lor de a tine in spate acel adapost. Am reusit sa strang peste 3200 ron si sunt mandru de asta. Am prieteni carora le pasa si le-am promis un cadou frumos din Sahara.
Linkul din galantom este inca activ, va multumesc din suflet daca donati niste banuti (si mai fac rost de cadouri, promit) :)
http://asociatiacasaioana.galantom.ro/dragosgeorgescu
Sa revin. Deci dupa 2 zile petrecute in tabara (in care ne-am acomodat un pic si cu noii colegi de suferinta), ne-am pregatit rucsacii si am facut toate formalitatile de check-in la cursa.
Trebuia sa caram cu noi niste chestii obligatorii (oglinda, fluier, pompa antivenin, briceag) si altele de trebuinta (cana, lingura, sac de dormit, salteluta, papuci). Toate astea + ceva haine te duc undeva intre 6.5kg si 10kg. Peste care se adauga greutatea apei pe care o vei cara in permanenta, asa incat o medie pe rucsac la plecare e de 9-10kg.
Partea buna e ca am fost 4 romani, unul si-unul (si-una). Super echipa, cu spiritul prin tavan, glume cat cuprinde si o stare molipsitoare de fericire doar ca suntem acolo. Veneam dupa o perioada extinsa de pregatire, d-abia asteptam sa-l vedem pe papa Bauer (Patrick Bauer - organizatorul) vorbind un pic si dand startul.
Iata echipa de romani:
- Ela - o tipa care n-are toata tigla pe casa, dar pe care ma bucur nespus c-am cunoscut-o si am trecut prin aceasta experienta impreuna. Dintre toti, ea a fost cea care m-a marcat cel mai tare (cum a scris pe blogul ei, am devenit best buddies). Cu o vointa de fier, aparea in fiecare zi in usa cortului inarmata cu sticlele de apa-n mana, razand si injurand de mama focului (la sfarsitul fiecarei etape, la trecerea liniei de finish primeam 4.5l de apa, pt seara respectiva).
- Andrei - el a mai facut cursa anul trecut. Dintre noi toti, era singurul care avea o idee de ce se va intampla pe parcurs. Ne-am intalnit de cateva ori si prin etape si am sharuit niste momente "memorabile"
- Daniel - spirit civic deosebit, glumetz si saritor. Ne-am intalnit prima oara pe la miezul noptii intr-un hotel din Paris si am impartit patul. Cam urzuz atunci, dar pe parcursul cursei am socializat mult. Glumeam adesea pe diferite subiecte si ne-am despartit doar pe Otopeni, la intoarcerea-n tara. Ca si mine, are 2 fete, asa ca radeam adesea pe subiectul asta (mai are si un baiat).
Spuneam mai sus ca nu as cataloga MDS-ul ca o cursa de alergare. De ce?
- nu te poti odihni noaptea ca la tine-n patut - am avut in cateva nopti furtuna de nisip, asa ca ne sculam dimineata plini de nisip in cap si prin sacul de dormit. Vantul crea o atmosfera misto prin acel cort deschis, numai buna de insomnii
- apa nu e deajuns si mai trebuie sa o bei si de cele mai multe ori calduta spre fierbinte
- atentie mare la basici, infectii la picioare, dureri de spate (de la rucsac), opareli intre picioare sau subtioara - astea sunt principalele cauze ce te pot scoate din cursa. Orice problema aparuta azi, maine se va agrava datorita lipsei unei perioade de refacere
- oboseala acumulata pe parcursul cursei incepe sa se manifeste din plin in etapa lunga si etapa maraton (85km respectiv 42km)
Ziua 1. Prima zi in care auzim Yalla-Yalla, strigatul pustilor care strang corturile. Parca te lasa-n curu` gol cu toate catrafusele pe covorul ala murdar, cand strang husa cortului (cortul berber nu este inchis, are fata si spatele inaltate cam la 1 metru de la sol).
In timp am invatat sa-l mai aranjam in asa fel incat sa putem dormi noaptea mai bine, dar asta nu a insemnat ca nu dormeam in panta sau cu pietre sub noi care-ti intrau prin coaste.
Inainte de inceperea cursei cu vreo juma de ora, n-am strans laolalta in forma numarului 31, simbolizand editia cu nr. 31 a acestei curse legendare. E deja un obicei aceasta poza.
Urmeaza un start de cursa perfect, cu papa Bauer tinandu-si speech-ul de pe Land Rover-ul lui tunat. In fiecare zi a multumit oamenilor pt ca sunt acolo, le spune La Multi Ani celor ce-si serbeaza ziua de nastere, face o retrospectiva a zilei anterioare - cati au renuntat si apoi anunta si schimbarile de regulament (in principal se referea la prelungirea cut-off-urilor in zilele grele).
Cu o zi inainte, la check-in, primisem si un transmitator GPS, cu care ne monitorizau locatia in permanenta. Pe el se afla si un buton de SOS, despre care ni s-a spus: "Vreti sa renuntati, apasati butonul SOS si in cateva minute unul dintre elicoptere va va lua". Costul operatiunii era de 200Eur si din acel moment erai descalificat. Partea proasta era ca nu te duceau in Ouazarzate sau acasa...ci te puneau sa stai cu ceilalti pana la terminarea cursei. Adica iti bagai unghia-n gat pana la final cand ii vedeai pe ceilalti mergand inainte si luand medalia, in timp ce tu ai fost un fatalau si ai renuntat poate prea repede :)
Traseul a avut 34km, cu 15km dune. Dar dune nene, d-alea de te iei cu mainile de cap.
Cred c-au vrut sa ne termine de la bun inceput. Am experimentat pentru prima oara mersul pe dune. Cum eu am aproape 80kg, daca mai adaugi si 10-11kg rucsacul, la peste 90kg greutate te afunzi in nisip de nu te vezi. E imposibil sa te impotrivesti nisipului, orice efort se simte in gat si ramai fara suflu la nivel de zeci de secunde. Nici vorba de performante, deja vedeam un viitor sumbru pentru zilele ce vor urma. Am inceput un mars destul de voios al desertului, in compania oamenilor dinaintea mea si a celor ce ma urmau. Ma si vedeam parte din Legiunea Straina, de fapt toata cursa a semanat extrem de tare cu o campanie de razboi, atat prin marsurile zilnice din teren, cat si din perspectiva taberei in care inoptam. Dar sa revin. Dupa respectivele dune, am ajuns pe un teren mai solid, dar ca un facut, s-a pornit o furtuna de nisip care a facut imposibila orice incercare de alergare.
Am ajuns la bivuac epuizat, dupa vreo 6h juma...radeam cu Andrei pe drum, ce-o sa zica colegu de breasla Ilie Razvan (a avut el un comentariu misto pe FB referitor la cursa lui Tibi/Andrei de la Polul Nord - de genu "s-a prostituat zilele astea alergarea la Polul Nord" adica au "alergat" cu 5km/h - ceea ce nu se califica dupa standardele lui. Deci....s-a prostituat alergarea si-n Sahara. Ne gandeam cum sa-l anuntam :)
Asta a fost ziua cea mai normala ca si temperaturi, undeva pana in 40grade C. Oricum, umiditatea era intre 2-4%, ceea ce a favorizat mereu fenomenul de deshidratare.
Daniel a ajuns la cort cel mai hotarat - "Ba, daca ne duceau astia d-aici, sa mor daca n-apasam butonu de SOS". Dupa care i-a trecut...oricum cred ca n-ar fi facut-o. Miza era prea mare. Familia se asteapta sa vii de acolo cu medalia + cauza pe care o sustii mai pune un pic de jar. Ca sa nu mai vorbesc de renumele tau viitor - Ala care n-a putut sa termine MDS-ul si a cheltuit banii degeaba (asa glumeam noi la cort).
Ne-am facut un pic de griji pt Ela, dar din prima zi ne-a dat lectia de viata. Apare dupa vreo 10h in pragul cortului cu cele 3 sticle de apa (ratia de seara) in brate. Le arunca pe jos si incepe - Ba, am pus-o! daca continua asta asa n-am nici o sansa sa termin. Am dat-o pe gluma si ne-am continuat dupa-amiaza cu morcovu`fund ca intr-adevar am pus-o.
O chestie pe care am invatat-o pana la sfarsitul cursei - sa verificam distantele si timpul de cut-off al CP-urilor. Cu cat timpul ni se parea mai lejer, cu atat etapa va fi mai dura.
Seara am dormit bine. Am invatat lectia, asa ca mi-am pus Buff-ul pe fata si doape in urechi. Dormit ca la mine-n pat.
Ziua 2. Sculat dimineata - Hai ca nu-i asa de rau. Trecem noi si prin asta. Ma simteam un pic obosit fizic, dar mult mai puternic psihic. Nu aveam nici o basica, deci doar o durere in ego pt ca nu am alergat ieri cat as fi vrut. Dar speram sa remediez asta. Habar n-aveam ce-o sa m-astepte.
Deoarece ne indreptam spre sud, temperatura a inceput sa urce - se apropia de 50 grade. Terenul la fel de dificil, dune combinate cu un nisip "pietricios", foarte instabil. Aveai impresia ca poti merge pe teren solid, dar vedeai ca ti se afunda piciorul si pierzi rapid echilibrul. Grea de tot si a doua zi, dar am alergat mai bine. 41km facuti in 6h juma. Iarasi prostituasem alergarea :)
Seara mi-am numarat primele 3 basici, nimic serios. Vazand coada de la spitalul de campanie, mi le-am oblojit singur la cort.
A fost ultima zi cand nu am apelat la serviciile Doc Trotter-ilor (medici voluntari, vreo 80 la numar, care asigurau bunastarea participantilor.
Spitalul era super dotat, avea si cabinet stomatologic. Dar majoritatea pacientilor vroiau sa-si "pregateasca" picioarele si alte zone frecate (sau oparite) pentru a putea fi prezenti la start in ziua urmatoare.
Unii aveau probleme cu spatele, de la caratul rucsacului. Destul de multe variabile incepeau sa apara, trebuia sa gandim serios strategia de cursa, astfel incat sa ajungem la hotel in Ouazarzate cu medalia de gat.
Eu aveam un atuu. Alina urma sa ajunga in desert in timpul etapei lungi, iar asta imi dadea avant. Urma sa alerg cu ea etapa Unicef si sa primim impreuna medalia. Asa ca as fi facut orice sa nu periclitez momentul acela in vreun fel. Doar daca nu dadeam pe spate :)
O chestie superba pe care au facut-o organizatorii cursei, au dat posibilitatea sa primesti mesaje de incurajare de la familie/prieteni/suporteri. In fiecare zi pe la ora 4-5PM venea posta la cort (printau mesajele venite de pe website pt nr. tau de concurs - eu eram 651). Le citeam si reciteam cu lacrimi in ochi. Am realizat cate persoane se gandeau la mine si asta m-a motivat in continuu. Nu puteam sa dezamagesc. Nu in compania in care eram si cu Alina pe vine...
Mi-a placut mult faptul ca ne-am incurajat reciproc in cort, cu multe ironii si bascalie. Cei 2 polonezi cu care am impartit cortul au fost super de gasca.
Ziua 3. Ultima etapa inaintea balaurului de 85km. "Doar" vreo 37km, Kinder cu surprize. Road-book-ul prezicea din nou o vreme ideala - soare!!! mult soare!!! si nisip...mult nisip. Asa ca i-am dat inainte. Starea de spirit in cort era buna. Hai ca putem! Ela tragea cu niste basici, Daniel la fel, iar Andrei avusese niste probleme cu datul sangelui pe nas. Nimic ingrijorator. Oboseala parca nu se facea inca simtita. Toleram toti destul de bine mancarea aia liofilizata. Nu o preparam cu apa fierbinte (avusesem parte si de vant si nu putesem sa facem focul ca lumea), dar era comestibila. Mie unul chiar mi-a placut. Si avea un aport caloric suficient - cam 600kcal/punga, asa ca nu duceam lipsa de energie. Doar ziua dinaintea startului cursei primisem mancare de la organizatori (mese intr-adevar indestulatoare), apoi intrasem pe regimul nostru. Partea buna era ca in fiecare zi se golea rucsacul si caram mai putin. Am ajuns in ziua 3 intr-un fel de lac secat (cu un peisaj selenar). Aici am simtit eu ca a fost temperatura cea mai ridicata (daca organizatorii au spus ca a trecut de 55 grade, atunci aici cred ca a fost). Undeva in dreapta erau oameni! Trageau si niste dromaderi dupa ei.
Dealtfel, pe tot parcursul MDS-ului, am avut foarte putine ocazii sa ne intalnim cu bastinasii. Parca au ales in mod special traseul. Oricum, greu de crezut ca pe-acolo se poate trai, nu am vazut decat o singura oaza in toti cei 257km. Si nu prea era cum am citit prin carti, sau vazut prin filme. Era o fortareata cu ceva oameni in ea, poate turisti....cine stie. Nu am fost impresionat. Poate si de la epuizare.
Am ajuns dupa-amiaza la bivuac cu o mare problema. Deoarece facusem ceva reprize de alergare, transpirasem si ma oparisem intre picioare. In mod normal nu m-ar fi deranjat prea tare, dar urma etapa lunga si aveam un feeling ca o sa stau in ea indeajuns incat acea opareala sa se transforme in carne vie. Am avut un morcov imens in fund toata noaptea, rugandu-ma sa se rezolve pana dimineata. Mi-am dat cu o solutie gen betadina si un unguent peste noapte. Visele mele au fost numai despre asta. Parca in acea noapte a cazut si cortul din cauza vantului, dar eram semiconstient si n-am reactionat. Ela a fost cea care s-a trezit si l-a rezolvat. Ce face femeia cu 4 handralai in cort :)
Ziua 4. Etapa lunga era pe cale sa inceapa. Toti erau mai gravi ca de obicei, dar inca pastram voia buna in cort. Nu stiam care va ajunge inapoi in cort a doua zi (sau pe noapte) victorios/oasa. Ma asteptam undeva la 17-20h, cu un ritm combinat - putina alergare, mult mars. Terenul se anunta nasol in Roadbook. In primii 35km au pus 3 munti. Si nu d-aia usori, iti lua cam 25-30min/km...
O caldura infernala. Nu mai adia nimic. Dimineata imi dadusem cu o crema pe care o avea Bartozs, polonezul. Mi-a spus ca e magica si nu o sa am probleme cu ea. Ce puteam sa fac? Aveam 2 variante: 1. sa nu dau cu nimic, conform legii nescrise, pentru ca nisipul omniprezent in combinatie cu orice crema se solda intr-un dezastru. Aici eram la voia intamplarii, pt ca aveam toate sansele ca opareala de ieri sa se mareasca si sa fac carne vie; 2. sa dau cu crema minune, in ciuda sfaturilor altora. Am decis sa aplic crema. Si s-a dovedit solutia buna, dar mi-am consumat ceva neuroni pe parcursul etapei gandindu-ma cum se va termina totul...
A fost cea mai lunga zi si noapte probabil din viata mea. Am terminat cam in 21h jumate. Pornit la 8am ziua 4, ajuns in tabara 5.30am ziua 5. Ca si desfasurare a etapei, am parcurs cu Daniel o mare parte din zi. Dupa-amiaza ne-am intalnit si cu Andrei. Am ajuns impreuna pe la CP5, unde epuizati fiind (se lasase si noaptea, era cam 10pm) am decis sa ne oprim sa mancam.
Intrebarea zilei era: "Ce-o face oare Ela? Pe unde-o fi acu?" dupa care reveneam la noi. Am mancat si ne-am asezat un pic. Andrei se simtea vioi asa ca ne-a spus ca ar continua. Asa ca a plecat, iar eu cu Daniel ne-am pus un pic pe spate. Problema mare era cu incaltarile. Ajunsesem intr-un moment al cursei in care nu-ti mai permiteai sa dai jos opincile pentru ca era f greu sa le mai pui la loc. Eram plin de basici. Nu stiam exact ce am in bocanci, pt ca in timpul zilei, in mijocul acelui lac imens, unde v-am spus ca am dat de temperatura cea mai ridicata, fusesem nevoit sa ma opresc 1 minut pentru a-mi bandaja degetul mic de la talpa stanga. Durerea devenise insuportabila pentru ca de desprinsese toata pielea de pe el. Doar il bandajasem rapid cu niste comprese si leucoplast, pentru ca am simtit ca daca nu o iau din loc rapid, acolo imi vor sta oasele.
Asa ca am preferat pana la intoarcerea la bivuac sa nu-mi verific picioarele. Asta m-a costat ceva basici in plus, pentru ca nisipul strans in bocanci (chiar daca aveam gaiterele alea galbene, tot intra, mama lui!) si-a facut de cap cu degetele mele.
Nu am putut sa dorm. Desi aveam o groaza de timp la dispozitie pana la cut-off-ul acelui CP, in vreo 45min l-am scuturat pe Daniel si i-am propus sa incercam inca un CP. Erau postate la 10km distanta pana la sfarsitul etapei (55/65/75km). Ca si timp, pt ca era deja noapte si frig si eram obositi, apreciam undeva la 2h pe CP. Si cam asa a fost. Am mers vioi cu Daniel pana la CP6 (km65). Ajungem acolo pe la 1am. Imi trecuse somnul si simteam ca un gel aici si un baton de fructe la CP7 m-ar putea duce la linia de finish inainte de rasaritul soarelui. Vroiam sa evit cu orice pret asta. L-am lasat pe Daniel sa se odihneasca la CP6 si am luat-o la trap. Bad idea!
M-au epuizat total cei 20km ramasi. Incepusem sa ies din corp. Nu mai realizam nici un detaliu in jurul meu. Doar un scorpion din mijlocul drumului mi-a atras atentia si am inceput sa ma joc cu el, cu piciorul. Nu era foarte mare. Isi ridicase acul amenintator asa ca l-am lasat in pace. Nu se mai termina...treceam peste dune, teren solid, iarasi dune, apoi un drum de pamant, inca dune...
La un moment dat, am vazut niste lumini orbitoare in zare. Mi-am dat seama ca trebuie sa fie bivuacul. Il vedeam, incepusem sa alerg catre el, dar tot nu se apropia. Mi s-a parut o vesnicie pana cand s-a conturat in zare poarta de finish. Incepuse sa se lumineze afara. Mai dadeam de cate un zombie ca mine pe drum, treceam pe langa el si-mi spuneam in sinea mea ca sunt bine in comparatie cu distrusu` ala. Dar totusi aveam cel mai mare respect pt oricine facea treaba asta, stiam ca trec si ei prin aceleasi stari, doar in momente diferite. Eu atunci ma simteam bine. Doar cand intr-un sfarsit am trecut linia de finish, am picat. Stiam ca Alina e in camp, dar unde oare? Eram epuizat pentru a doua oara in 24h, un record pt mine.
MDS-ul nu este o cursa in care-ti asiguri succesul doar prin cantitatea de antrenament dinainte. E in mare parte si o cursa de noroc. Conteaza materialul din care esti facut si care ti-e limita la durere. Trebuie sa fii beton fizic cand te afli la startul cursei si beton psihic pe tot parcursul ei. Fizicul te duce pana in etapa 4 (etapa lunga), dar de acolo incepe cursa psihica. Durerea e mult prea mare de indurat cu un psihic slab. Fiecare pas pe care-l faci e ca o lupta interioara, ceva iti spune ca nu merita tot acel chin, in timp ce subconstientul (sau inconstientul!) sa-ti puna fiecare picior in fata celuilalt.
Temperatura din interiorul bocancului e infernala, zici ca le-ai bagat la cuptor si simti cum se desprinde pielea de pe degete.
Inainte de inceperea etapei lungi am fazut o imagine care m-a marcat. La cortul din spatele nostru, un mosulica se echipase complet de cursa pe la ora 6am, cu 2 ore inainte de startul etapei. Apoi, in timp ce dadea mana cu toti ceilalti membri din cort si parca plangea (nu sunt sigur, avea un zambet trist pe fata), am realizat ca el renuntase la cursa si se ducea la organizatori sa-si anunte abandonul. Oare ce-l ingenunchease pe acel om? Erau multi ca el, mai toti la a N-a participare. Ca la razboi, exista raniti ce vor pleca acasa inainte de victoria finala.
Un lucru de care am incercat sa ma bucur pe tot parcursul cursei a fost peisajul. Nu te intalnesti in fiecare zi cu asa ceva. Dunele au farmecul lor aparte. La fel si cerul plin de stele, atat de aproape incat ti se pare ca le poti atinge printr-o simpla intindere a mainii. Iar crapatul de ziua din partea dreapta pe drumul catre linia de finish nu-l voi uita niciodata. Era ca si cum as fi terminat cursa. O fericire intermediara, dar care am simtit-o ca o imensa descarcare psihica.
Andrei ajunsese cu vreo ora inaintea mea, iar polonezii din timpul noptii, asa ca era ceva miscare prin cort. Daniel a ajuns cu vreo 3h dupa mine, iar Ela dupa-amiaza. Trecuse cu bine de cel mai dificil moment al cursei! De-atunci am decis toti ca vom termina, indiferent de...
Am folosit toata ziua sa-mi ling ranile. Am fost la cortul medical, m-am pansat si am descoperit ca ambele degete mici de la picioare sunt carne vie. Dar nu aveam nici o infectie (cele sub unghii sunt cele mai dureroase), ceea ce m-a bucurat nespus. Toti eram impuscati in picioare, in diferite stadii. Ela era parca cea mai nasol, dar fiind si medic de profesie, se oblojea si parea ca e mereu stapana pe situatie. Si chiar era.
Nu stiu cum a suportat soarele de a doua zi, dar din nou, aparu in fata cortului cu sticlele-n mana. Vesela cum numai ea stia. Iata o imagine reprezentativa a ei (muma, dupa cum mi-a iesit pe gura).
Ziua 6. Marathon Day - asta pentru ca e ultima etapa si are 42km. Deja in dimineata acelei zile ne simteam amortiti. Incepuse sa ne ajunga. Dar de, era ultima zi si tot greul trecuse. Picioarele imi erau varza, dar nu asta era cea mai mare problema. In ziua precedenta mi se umflase glezna stanga. Am crezut initial ca este de la fermoarul gaiter-ului, dar ulterior mi-am dat seama ca nu prea era asta cauza. Organismul imi dadea de inteles ca trebuie sa-l las in pace.
Eu am o teorie. Atunci cand esti epuizat si simti ca nu mai poti misca, esti undeva intre 40-50% terminat. De la acel punct incolo, doar psihicul poate descuia usile catre zonele superioare de efort. Cate una, cate una, ajungi poate pe la un 80%. Situatia incepe sa devina critica. Cate ceva din tine cedeaza treptat-treptat, semne ca organismul se indreapta catre colaps. Ultima bariera pe care propriul tau organism o aplica (in faza lui de autoaparare) este lesinul. Taie toate lagaturile neuronice si cazi ca sacu` de box. Deci, eu ajunsesem undeva mai sus de 50% si chestia asta cu glezna tindea sa devina serioasa. Dar nu aveam timp de refacere. Prin urmare, am facut etapa Maraton si alergarea cu Alina de ziua urmatoare sontic-sontic. Scopul era clar. Terminarea cursei cu orice pret si obtinerea mult ravnitei medalii.
Pe la al doilea CP pe cine vad? Chiar ea, nevasta-mea. Bucurie mare, ne-am imbratisat, am povestit un pic si am luat-o din loc.
Apoi ne-am vazut la finish.
A fost o faza un pic ciudata la linia de finish. In cursele anterioare, acela era momentul mult asteptat de toti, unde se inmanau medaliile si se plangea in hohote. Dar papa Bauer, de data asta, a vrut sa dea medaliile la sfarsitul etapei Unicef, pentru a fi sigur ca toti vor parcurge si acea etapa. Dar, mental, noi tot aici ne-am blocat. Am plans totusi si pe "uscat". A fost o descarcare psihica enorma. Stiam ca etapa Unicef nu conteaza in clasament si ca in ea se merge si se socializeaza (timp de vreo 18km!).
Alina ma astepta la linia de finish. M-am bucurat nespus ca am vazut-o si am ramas cam toata seara impreuna. Era prima seara cand avea voie sa ma viziteze in camp, deoarece de acum nu mai conta daca imi aducea mancare sau orice altceva, cursa se terminase. S-a minunat sa ne vada cortul, un pic diferit de al ei, care era complet inchis, cu pat si toaleta proprie. Ei (insotitorii) aveau si mancare la discretie, nu ca amaratii de noi, care faceam foamea si dormeam pe jos. Daca la inceputul cursei stateam cumva mai stingher pe patura care nu cred ca a vazut apa in viata ei, dupa 6 zile de cursa, fara dus (ne stergeam doar la sfarsitul etapelor prin zonele intime cu niste servetele minuscule imbibate un pic in apa), ajunsesem sa lingem de pe ea. Te-nveti rapid cu simplitatea.
Erau niste englezi in cortul de langa noi care au stat in acelasi echipement (tricou/sort/chiloti/ciorapi) timp de 6 zile, deja recunosteam modelul de sare pe ei. Cum naiba puteau sa nu se opareasca? Nu-mi explic, dar au reusit. Aia erau soldatii perfecti.
Ziua 7. Etapa Unicef. Alina a venit dimineata la noi in cort, dupa care am plecat impreuna la linia de start. M-am chinuit vreo 15 min sa imi pun bocancii in picioare, deoarece din cauza bandajelor si a umflarii picioarelor nu mai intrau. Oribila faza. Ma-ntrebam "cum o fi daca muschii lu` papa Bauer ziceau sa facem 350km, nu 257?" Cred ca-i faceam totusi...ne taram si tot ii faceam.
Glumeam prin cort toti - Hai, care se inscrie la anu? Andrei, ca deja e veteran, Ela ca e destul de nebuna sa apese butonu Register, iar Daniel ca oricum dadea semne ca-i surade ideea sa conduca urmatoarea expeditie romaneasca la MDS?
Am mers primii 9km din etapa Unicef cu Alina, am vorbit intr-una. Si-aveam destule de povestit. Ma bucuram nespus ca atunci cand voi spune vreo vorba despre MDS, dune sau caldura, va sti despre ce vorbesc, pentru ca a fost acolo. N-am regretat nici unul dintre noi ca a venit. Deci, insotitorii au fost scosi la km 9 si dusi la km 18. Iar eu mi-am continuat drumul pe ultimii 9km singur, din nou cu gandurile mele. Dar totul se terminase acu. Desi mi s-a parut o vesnicie pana am ajuns la finish, eram deja eliberat psihic, asa ca in momentul in care papa Bauer mi-a pus medalia la gat, nu am mai simtit acea bucurie pe care speram sa o simt. Cursa se terminase cu o zi inainte. Am imbratisat-o pe Alina la finish si am plecat impreuna pana la autocar. Apoi ea s-a suit in Jeep-urile insotitorilor si ne-am mai vazut seara la cina la hotel in Ouazarzate.
Apropo, nu l-am pomenit deloc de Paul Dicu de-a lungul naratiei mele (Paul e cel ce-a facut cursa in fiecare an de vreo 5 ani incoa, acesta fiind primul an in care nu a ajuns). Dar asta nu inseamna ca nu era in gura noastra mereu - ce dracu o fi`n capu lui de vine aici mereu? masochistu...
Am revenit la civilizatie. Cu medaliile MDS-ului. In Ouazarzate am facut dus, am mancat bine si ne-am si betivit un pic seara inainte de plecarea acasa. Gloria era a noastra. Reusisem in poate cea mai grea incercare din viata noastra. Cei 4 muschetari romanasi.
Nu ca nemtii, care au renuntat jumate dintre ei.
Aceste momente ne vor uni pe viata. Pe mine, Ela, Daniel si Andrei. Intotdeauna imi voi aduce aminte cu placere de ei, ne vom revedea si ne vom aminti momentele grele petrecute impreuna. Si vom bea pentru asta. Ca doar n-a fost dracu` asa de negru!
Pentru cine vrea la MDS, as avea ceva de spus. Cred ca imi vin in minte acu cel putin 5 lucruri pe care nu le-as mai face la fel. Ce as schimba:
1. Pantofii. Salomon sucks big time! Hoka rules (talpa lata si neteda). Marocanii si alte neamuri stiu de ce.
2. As slabi inca 10kg
3. Prafurile izotonice si mancarea inlocuite cu alte chestii mai energetice si pt refacere rapida
4. Antrenament in conditii de caldura (m-am dus ca berbecu` din iarna...)
5. Crema anti-frecare
Daca imi mai aduc aminte lucruri, voi mai edita postul. pana atunci, sper ca v-a placut lectura!
MDS-ul este o cursa superba. Nu sunt sigur ca trebuie catalogata ca si o cursa sportiva, dar asta e un aspect pe care-l voi clarifica pe parcursul acestei naratiuni.
Practic, trebuie sa alergi/mergi/tarasti 257km prin cea mai rea parte a Saharei, in sudul Marocului. Iti cari singur mancarea in spate pentru 6 zile, primesti ratie de apa/zi si tot ce-ti trebuie pe parcursul a 7 zile iti cari singur in rucsacul din spate. Temperatura se situeaza intre 35-55grade Celsius, iar umiditatea intre 2-4% (de aceea am avut si probleme cu nasul si gatul mai tot timpul). Se alearga o anumita distanta in fiecare zi, preponderent pe nisip si combinatii ale acestuia.
"Este o mare realizare doar sa ajungi la linia de start" - am auzit asta de multe ori inaintea cursei, iar apoi am priceput si de ce. Fiind un eveniment sportiv "multi-stage", nu conteaza doar cu ce viteza poti sa alergi, dar si cum reusesti sa te adaptezi la toate celelalte conditii de trai din desert - dormitul in "aer liber" alaturi de colegii de cort, lipsa oricarui dram de confort de care beneficiezi acasa, facutul nevoilor mai mult sau mai putin in vazul altora, lipsa constanta a apei, cum suporti caldura, etc.
Ca si o paranteza, cu ocazia MDS-ului am facut o chestie inedita. Desi in trecut am avut o sumedenie de implicari in cauze sociale, niciodata nu m-am legat de vreuna pentru a strange fonduri cu ocazia unei curse. Acum am simtit nevoia s-o fac.
Casa Ioana este o asociatie non-profit ce ajuta la reintegrarea in societate a victimelor violentei familiale. I-am cunoscut pe Ian, Violeta si Nicoleta cu ceva timp inaintea cursei si m-am hotarat sa strang niste bani pentru a-i ajuta si eu. Apreciez enorm ceea ce fac ei pentru societatea noastra si cred ca efortul meu de a-i ajuta este infim in comparatie cu efortul lor de a tine in spate acel adapost. Am reusit sa strang peste 3200 ron si sunt mandru de asta. Am prieteni carora le pasa si le-am promis un cadou frumos din Sahara.
Linkul din galantom este inca activ, va multumesc din suflet daca donati niste banuti (si mai fac rost de cadouri, promit) :)
http://asociatiacasaioana.galantom.ro/dragosgeorgescu
Sa revin. Deci dupa 2 zile petrecute in tabara (in care ne-am acomodat un pic si cu noii colegi de suferinta), ne-am pregatit rucsacii si am facut toate formalitatile de check-in la cursa.
Trebuia sa caram cu noi niste chestii obligatorii (oglinda, fluier, pompa antivenin, briceag) si altele de trebuinta (cana, lingura, sac de dormit, salteluta, papuci). Toate astea + ceva haine te duc undeva intre 6.5kg si 10kg. Peste care se adauga greutatea apei pe care o vei cara in permanenta, asa incat o medie pe rucsac la plecare e de 9-10kg.
Partea buna e ca am fost 4 romani, unul si-unul (si-una). Super echipa, cu spiritul prin tavan, glume cat cuprinde si o stare molipsitoare de fericire doar ca suntem acolo. Veneam dupa o perioada extinsa de pregatire, d-abia asteptam sa-l vedem pe papa Bauer (Patrick Bauer - organizatorul) vorbind un pic si dand startul.
Iata echipa de romani:
- Andrei - el a mai facut cursa anul trecut. Dintre noi toti, era singurul care avea o idee de ce se va intampla pe parcurs. Ne-am intalnit de cateva ori si prin etape si am sharuit niste momente "memorabile"
- Daniel - spirit civic deosebit, glumetz si saritor. Ne-am intalnit prima oara pe la miezul noptii intr-un hotel din Paris si am impartit patul. Cam urzuz atunci, dar pe parcursul cursei am socializat mult. Glumeam adesea pe diferite subiecte si ne-am despartit doar pe Otopeni, la intoarcerea-n tara. Ca si mine, are 2 fete, asa ca radeam adesea pe subiectul asta (mai are si un baiat).
Spuneam mai sus ca nu as cataloga MDS-ul ca o cursa de alergare. De ce?
- nu te poti odihni noaptea ca la tine-n patut - am avut in cateva nopti furtuna de nisip, asa ca ne sculam dimineata plini de nisip in cap si prin sacul de dormit. Vantul crea o atmosfera misto prin acel cort deschis, numai buna de insomnii
- apa nu e deajuns si mai trebuie sa o bei si de cele mai multe ori calduta spre fierbinte
- atentie mare la basici, infectii la picioare, dureri de spate (de la rucsac), opareli intre picioare sau subtioara - astea sunt principalele cauze ce te pot scoate din cursa. Orice problema aparuta azi, maine se va agrava datorita lipsei unei perioade de refacere
- oboseala acumulata pe parcursul cursei incepe sa se manifeste din plin in etapa lunga si etapa maraton (85km respectiv 42km)
Ziua 1. Prima zi in care auzim Yalla-Yalla, strigatul pustilor care strang corturile. Parca te lasa-n curu` gol cu toate catrafusele pe covorul ala murdar, cand strang husa cortului (cortul berber nu este inchis, are fata si spatele inaltate cam la 1 metru de la sol).
Inainte de inceperea cursei cu vreo juma de ora, n-am strans laolalta in forma numarului 31, simbolizand editia cu nr. 31 a acestei curse legendare. E deja un obicei aceasta poza.
Urmeaza un start de cursa perfect, cu papa Bauer tinandu-si speech-ul de pe Land Rover-ul lui tunat. In fiecare zi a multumit oamenilor pt ca sunt acolo, le spune La Multi Ani celor ce-si serbeaza ziua de nastere, face o retrospectiva a zilei anterioare - cati au renuntat si apoi anunta si schimbarile de regulament (in principal se referea la prelungirea cut-off-urilor in zilele grele).
Cu o zi inainte, la check-in, primisem si un transmitator GPS, cu care ne monitorizau locatia in permanenta. Pe el se afla si un buton de SOS, despre care ni s-a spus: "Vreti sa renuntati, apasati butonul SOS si in cateva minute unul dintre elicoptere va va lua". Costul operatiunii era de 200Eur si din acel moment erai descalificat. Partea proasta era ca nu te duceau in Ouazarzate sau acasa...ci te puneau sa stai cu ceilalti pana la terminarea cursei. Adica iti bagai unghia-n gat pana la final cand ii vedeai pe ceilalti mergand inainte si luand medalia, in timp ce tu ai fost un fatalau si ai renuntat poate prea repede :)
Traseul a avut 34km, cu 15km dune. Dar dune nene, d-alea de te iei cu mainile de cap.
Am ajuns la bivuac epuizat, dupa vreo 6h juma...radeam cu Andrei pe drum, ce-o sa zica colegu de breasla Ilie Razvan (a avut el un comentariu misto pe FB referitor la cursa lui Tibi/Andrei de la Polul Nord - de genu "s-a prostituat zilele astea alergarea la Polul Nord" adica au "alergat" cu 5km/h - ceea ce nu se califica dupa standardele lui. Deci....s-a prostituat alergarea si-n Sahara. Ne gandeam cum sa-l anuntam :)
Asta a fost ziua cea mai normala ca si temperaturi, undeva pana in 40grade C. Oricum, umiditatea era intre 2-4%, ceea ce a favorizat mereu fenomenul de deshidratare.
Daniel a ajuns la cort cel mai hotarat - "Ba, daca ne duceau astia d-aici, sa mor daca n-apasam butonu de SOS". Dupa care i-a trecut...oricum cred ca n-ar fi facut-o. Miza era prea mare. Familia se asteapta sa vii de acolo cu medalia + cauza pe care o sustii mai pune un pic de jar. Ca sa nu mai vorbesc de renumele tau viitor - Ala care n-a putut sa termine MDS-ul si a cheltuit banii degeaba (asa glumeam noi la cort).
Ne-am facut un pic de griji pt Ela, dar din prima zi ne-a dat lectia de viata. Apare dupa vreo 10h in pragul cortului cu cele 3 sticle de apa (ratia de seara) in brate. Le arunca pe jos si incepe - Ba, am pus-o! daca continua asta asa n-am nici o sansa sa termin. Am dat-o pe gluma si ne-am continuat dupa-amiaza cu morcovu`fund ca intr-adevar am pus-o.
O chestie pe care am invatat-o pana la sfarsitul cursei - sa verificam distantele si timpul de cut-off al CP-urilor. Cu cat timpul ni se parea mai lejer, cu atat etapa va fi mai dura.
Seara am dormit bine. Am invatat lectia, asa ca mi-am pus Buff-ul pe fata si doape in urechi. Dormit ca la mine-n pat.
Ziua 2. Sculat dimineata - Hai ca nu-i asa de rau. Trecem noi si prin asta. Ma simteam un pic obosit fizic, dar mult mai puternic psihic. Nu aveam nici o basica, deci doar o durere in ego pt ca nu am alergat ieri cat as fi vrut. Dar speram sa remediez asta. Habar n-aveam ce-o sa m-astepte.
Deoarece ne indreptam spre sud, temperatura a inceput sa urce - se apropia de 50 grade. Terenul la fel de dificil, dune combinate cu un nisip "pietricios", foarte instabil. Aveai impresia ca poti merge pe teren solid, dar vedeai ca ti se afunda piciorul si pierzi rapid echilibrul. Grea de tot si a doua zi, dar am alergat mai bine. 41km facuti in 6h juma. Iarasi prostituasem alergarea :)
Seara mi-am numarat primele 3 basici, nimic serios. Vazand coada de la spitalul de campanie, mi le-am oblojit singur la cort.
Spitalul era super dotat, avea si cabinet stomatologic. Dar majoritatea pacientilor vroiau sa-si "pregateasca" picioarele si alte zone frecate (sau oparite) pentru a putea fi prezenti la start in ziua urmatoare.
Eu aveam un atuu. Alina urma sa ajunga in desert in timpul etapei lungi, iar asta imi dadea avant. Urma sa alerg cu ea etapa Unicef si sa primim impreuna medalia. Asa ca as fi facut orice sa nu periclitez momentul acela in vreun fel. Doar daca nu dadeam pe spate :)
O chestie superba pe care au facut-o organizatorii cursei, au dat posibilitatea sa primesti mesaje de incurajare de la familie/prieteni/suporteri. In fiecare zi pe la ora 4-5PM venea posta la cort (printau mesajele venite de pe website pt nr. tau de concurs - eu eram 651). Le citeam si reciteam cu lacrimi in ochi. Am realizat cate persoane se gandeau la mine si asta m-a motivat in continuu. Nu puteam sa dezamagesc. Nu in compania in care eram si cu Alina pe vine...
Mi-a placut mult faptul ca ne-am incurajat reciproc in cort, cu multe ironii si bascalie. Cei 2 polonezi cu care am impartit cortul au fost super de gasca.
Ziua 3. Ultima etapa inaintea balaurului de 85km. "Doar" vreo 37km, Kinder cu surprize. Road-book-ul prezicea din nou o vreme ideala - soare!!! mult soare!!! si nisip...mult nisip. Asa ca i-am dat inainte. Starea de spirit in cort era buna. Hai ca putem! Ela tragea cu niste basici, Daniel la fel, iar Andrei avusese niste probleme cu datul sangelui pe nas. Nimic ingrijorator. Oboseala parca nu se facea inca simtita. Toleram toti destul de bine mancarea aia liofilizata. Nu o preparam cu apa fierbinte (avusesem parte si de vant si nu putesem sa facem focul ca lumea), dar era comestibila. Mie unul chiar mi-a placut. Si avea un aport caloric suficient - cam 600kcal/punga, asa ca nu duceam lipsa de energie. Doar ziua dinaintea startului cursei primisem mancare de la organizatori (mese intr-adevar indestulatoare), apoi intrasem pe regimul nostru. Partea buna era ca in fiecare zi se golea rucsacul si caram mai putin. Am ajuns in ziua 3 intr-un fel de lac secat (cu un peisaj selenar). Aici am simtit eu ca a fost temperatura cea mai ridicata (daca organizatorii au spus ca a trecut de 55 grade, atunci aici cred ca a fost). Undeva in dreapta erau oameni! Trageau si niste dromaderi dupa ei.
Am ajuns dupa-amiaza la bivuac cu o mare problema. Deoarece facusem ceva reprize de alergare, transpirasem si ma oparisem intre picioare. In mod normal nu m-ar fi deranjat prea tare, dar urma etapa lunga si aveam un feeling ca o sa stau in ea indeajuns incat acea opareala sa se transforme in carne vie. Am avut un morcov imens in fund toata noaptea, rugandu-ma sa se rezolve pana dimineata. Mi-am dat cu o solutie gen betadina si un unguent peste noapte. Visele mele au fost numai despre asta. Parca in acea noapte a cazut si cortul din cauza vantului, dar eram semiconstient si n-am reactionat. Ela a fost cea care s-a trezit si l-a rezolvat. Ce face femeia cu 4 handralai in cort :)
Ziua 4. Etapa lunga era pe cale sa inceapa. Toti erau mai gravi ca de obicei, dar inca pastram voia buna in cort. Nu stiam care va ajunge inapoi in cort a doua zi (sau pe noapte) victorios/oasa. Ma asteptam undeva la 17-20h, cu un ritm combinat - putina alergare, mult mars. Terenul se anunta nasol in Roadbook. In primii 35km au pus 3 munti. Si nu d-aia usori, iti lua cam 25-30min/km...
A fost cea mai lunga zi si noapte probabil din viata mea. Am terminat cam in 21h jumate. Pornit la 8am ziua 4, ajuns in tabara 5.30am ziua 5. Ca si desfasurare a etapei, am parcurs cu Daniel o mare parte din zi. Dupa-amiaza ne-am intalnit si cu Andrei. Am ajuns impreuna pe la CP5, unde epuizati fiind (se lasase si noaptea, era cam 10pm) am decis sa ne oprim sa mancam.
Asa ca am preferat pana la intoarcerea la bivuac sa nu-mi verific picioarele. Asta m-a costat ceva basici in plus, pentru ca nisipul strans in bocanci (chiar daca aveam gaiterele alea galbene, tot intra, mama lui!) si-a facut de cap cu degetele mele.
Nu am putut sa dorm. Desi aveam o groaza de timp la dispozitie pana la cut-off-ul acelui CP, in vreo 45min l-am scuturat pe Daniel si i-am propus sa incercam inca un CP. Erau postate la 10km distanta pana la sfarsitul etapei (55/65/75km). Ca si timp, pt ca era deja noapte si frig si eram obositi, apreciam undeva la 2h pe CP. Si cam asa a fost. Am mers vioi cu Daniel pana la CP6 (km65). Ajungem acolo pe la 1am. Imi trecuse somnul si simteam ca un gel aici si un baton de fructe la CP7 m-ar putea duce la linia de finish inainte de rasaritul soarelui. Vroiam sa evit cu orice pret asta. L-am lasat pe Daniel sa se odihneasca la CP6 si am luat-o la trap. Bad idea!
M-au epuizat total cei 20km ramasi. Incepusem sa ies din corp. Nu mai realizam nici un detaliu in jurul meu. Doar un scorpion din mijlocul drumului mi-a atras atentia si am inceput sa ma joc cu el, cu piciorul. Nu era foarte mare. Isi ridicase acul amenintator asa ca l-am lasat in pace. Nu se mai termina...treceam peste dune, teren solid, iarasi dune, apoi un drum de pamant, inca dune...
La un moment dat, am vazut niste lumini orbitoare in zare. Mi-am dat seama ca trebuie sa fie bivuacul. Il vedeam, incepusem sa alerg catre el, dar tot nu se apropia. Mi s-a parut o vesnicie pana cand s-a conturat in zare poarta de finish. Incepuse sa se lumineze afara. Mai dadeam de cate un zombie ca mine pe drum, treceam pe langa el si-mi spuneam in sinea mea ca sunt bine in comparatie cu distrusu` ala. Dar totusi aveam cel mai mare respect pt oricine facea treaba asta, stiam ca trec si ei prin aceleasi stari, doar in momente diferite. Eu atunci ma simteam bine. Doar cand intr-un sfarsit am trecut linia de finish, am picat. Stiam ca Alina e in camp, dar unde oare? Eram epuizat pentru a doua oara in 24h, un record pt mine.
MDS-ul nu este o cursa in care-ti asiguri succesul doar prin cantitatea de antrenament dinainte. E in mare parte si o cursa de noroc. Conteaza materialul din care esti facut si care ti-e limita la durere. Trebuie sa fii beton fizic cand te afli la startul cursei si beton psihic pe tot parcursul ei. Fizicul te duce pana in etapa 4 (etapa lunga), dar de acolo incepe cursa psihica. Durerea e mult prea mare de indurat cu un psihic slab. Fiecare pas pe care-l faci e ca o lupta interioara, ceva iti spune ca nu merita tot acel chin, in timp ce subconstientul (sau inconstientul!) sa-ti puna fiecare picior in fata celuilalt.
Temperatura din interiorul bocancului e infernala, zici ca le-ai bagat la cuptor si simti cum se desprinde pielea de pe degete.
Inainte de inceperea etapei lungi am fazut o imagine care m-a marcat. La cortul din spatele nostru, un mosulica se echipase complet de cursa pe la ora 6am, cu 2 ore inainte de startul etapei. Apoi, in timp ce dadea mana cu toti ceilalti membri din cort si parca plangea (nu sunt sigur, avea un zambet trist pe fata), am realizat ca el renuntase la cursa si se ducea la organizatori sa-si anunte abandonul. Oare ce-l ingenunchease pe acel om? Erau multi ca el, mai toti la a N-a participare. Ca la razboi, exista raniti ce vor pleca acasa inainte de victoria finala.
Un lucru de care am incercat sa ma bucur pe tot parcursul cursei a fost peisajul. Nu te intalnesti in fiecare zi cu asa ceva. Dunele au farmecul lor aparte. La fel si cerul plin de stele, atat de aproape incat ti se pare ca le poti atinge printr-o simpla intindere a mainii. Iar crapatul de ziua din partea dreapta pe drumul catre linia de finish nu-l voi uita niciodata. Era ca si cum as fi terminat cursa. O fericire intermediara, dar care am simtit-o ca o imensa descarcare psihica.
Andrei ajunsese cu vreo ora inaintea mea, iar polonezii din timpul noptii, asa ca era ceva miscare prin cort. Daniel a ajuns cu vreo 3h dupa mine, iar Ela dupa-amiaza. Trecuse cu bine de cel mai dificil moment al cursei! De-atunci am decis toti ca vom termina, indiferent de...
Am folosit toata ziua sa-mi ling ranile. Am fost la cortul medical, m-am pansat si am descoperit ca ambele degete mici de la picioare sunt carne vie. Dar nu aveam nici o infectie (cele sub unghii sunt cele mai dureroase), ceea ce m-a bucurat nespus. Toti eram impuscati in picioare, in diferite stadii. Ela era parca cea mai nasol, dar fiind si medic de profesie, se oblojea si parea ca e mereu stapana pe situatie. Si chiar era.
Nu stiu cum a suportat soarele de a doua zi, dar din nou, aparu in fata cortului cu sticlele-n mana. Vesela cum numai ea stia. Iata o imagine reprezentativa a ei (muma, dupa cum mi-a iesit pe gura).
Ziua 6. Marathon Day - asta pentru ca e ultima etapa si are 42km. Deja in dimineata acelei zile ne simteam amortiti. Incepuse sa ne ajunga. Dar de, era ultima zi si tot greul trecuse. Picioarele imi erau varza, dar nu asta era cea mai mare problema. In ziua precedenta mi se umflase glezna stanga. Am crezut initial ca este de la fermoarul gaiter-ului, dar ulterior mi-am dat seama ca nu prea era asta cauza. Organismul imi dadea de inteles ca trebuie sa-l las in pace.
Eu am o teorie. Atunci cand esti epuizat si simti ca nu mai poti misca, esti undeva intre 40-50% terminat. De la acel punct incolo, doar psihicul poate descuia usile catre zonele superioare de efort. Cate una, cate una, ajungi poate pe la un 80%. Situatia incepe sa devina critica. Cate ceva din tine cedeaza treptat-treptat, semne ca organismul se indreapta catre colaps. Ultima bariera pe care propriul tau organism o aplica (in faza lui de autoaparare) este lesinul. Taie toate lagaturile neuronice si cazi ca sacu` de box. Deci, eu ajunsesem undeva mai sus de 50% si chestia asta cu glezna tindea sa devina serioasa. Dar nu aveam timp de refacere. Prin urmare, am facut etapa Maraton si alergarea cu Alina de ziua urmatoare sontic-sontic. Scopul era clar. Terminarea cursei cu orice pret si obtinerea mult ravnitei medalii.
Pe la al doilea CP pe cine vad? Chiar ea, nevasta-mea. Bucurie mare, ne-am imbratisat, am povestit un pic si am luat-o din loc.
Alina ma astepta la linia de finish. M-am bucurat nespus ca am vazut-o si am ramas cam toata seara impreuna. Era prima seara cand avea voie sa ma viziteze in camp, deoarece de acum nu mai conta daca imi aducea mancare sau orice altceva, cursa se terminase. S-a minunat sa ne vada cortul, un pic diferit de al ei, care era complet inchis, cu pat si toaleta proprie. Ei (insotitorii) aveau si mancare la discretie, nu ca amaratii de noi, care faceam foamea si dormeam pe jos. Daca la inceputul cursei stateam cumva mai stingher pe patura care nu cred ca a vazut apa in viata ei, dupa 6 zile de cursa, fara dus (ne stergeam doar la sfarsitul etapelor prin zonele intime cu niste servetele minuscule imbibate un pic in apa), ajunsesem sa lingem de pe ea. Te-nveti rapid cu simplitatea.
Erau niste englezi in cortul de langa noi care au stat in acelasi echipement (tricou/sort/chiloti/ciorapi) timp de 6 zile, deja recunosteam modelul de sare pe ei. Cum naiba puteau sa nu se opareasca? Nu-mi explic, dar au reusit. Aia erau soldatii perfecti.
Ziua 7. Etapa Unicef. Alina a venit dimineata la noi in cort, dupa care am plecat impreuna la linia de start. M-am chinuit vreo 15 min sa imi pun bocancii in picioare, deoarece din cauza bandajelor si a umflarii picioarelor nu mai intrau. Oribila faza. Ma-ntrebam "cum o fi daca muschii lu` papa Bauer ziceau sa facem 350km, nu 257?" Cred ca-i faceam totusi...ne taram si tot ii faceam.
Glumeam prin cort toti - Hai, care se inscrie la anu? Andrei, ca deja e veteran, Ela ca e destul de nebuna sa apese butonu Register, iar Daniel ca oricum dadea semne ca-i surade ideea sa conduca urmatoarea expeditie romaneasca la MDS?
Am mers primii 9km din etapa Unicef cu Alina, am vorbit intr-una. Si-aveam destule de povestit. Ma bucuram nespus ca atunci cand voi spune vreo vorba despre MDS, dune sau caldura, va sti despre ce vorbesc, pentru ca a fost acolo. N-am regretat nici unul dintre noi ca a venit. Deci, insotitorii au fost scosi la km 9 si dusi la km 18. Iar eu mi-am continuat drumul pe ultimii 9km singur, din nou cu gandurile mele. Dar totul se terminase acu. Desi mi s-a parut o vesnicie pana am ajuns la finish, eram deja eliberat psihic, asa ca in momentul in care papa Bauer mi-a pus medalia la gat, nu am mai simtit acea bucurie pe care speram sa o simt. Cursa se terminase cu o zi inainte. Am imbratisat-o pe Alina la finish si am plecat impreuna pana la autocar. Apoi ea s-a suit in Jeep-urile insotitorilor si ne-am mai vazut seara la cina la hotel in Ouazarzate.
Apropo, nu l-am pomenit deloc de Paul Dicu de-a lungul naratiei mele (Paul e cel ce-a facut cursa in fiecare an de vreo 5 ani incoa, acesta fiind primul an in care nu a ajuns). Dar asta nu inseamna ca nu era in gura noastra mereu - ce dracu o fi`n capu lui de vine aici mereu? masochistu...
Am revenit la civilizatie. Cu medaliile MDS-ului. In Ouazarzate am facut dus, am mancat bine si ne-am si betivit un pic seara inainte de plecarea acasa. Gloria era a noastra. Reusisem in poate cea mai grea incercare din viata noastra. Cei 4 muschetari romanasi.
Aceste momente ne vor uni pe viata. Pe mine, Ela, Daniel si Andrei. Intotdeauna imi voi aduce aminte cu placere de ei, ne vom revedea si ne vom aminti momentele grele petrecute impreuna. Si vom bea pentru asta. Ca doar n-a fost dracu` asa de negru!
Pentru cine vrea la MDS, as avea ceva de spus. Cred ca imi vin in minte acu cel putin 5 lucruri pe care nu le-as mai face la fel. Ce as schimba:
1. Pantofii. Salomon sucks big time! Hoka rules (talpa lata si neteda). Marocanii si alte neamuri stiu de ce.
2. As slabi inca 10kg
3. Prafurile izotonice si mancarea inlocuite cu alte chestii mai energetice si pt refacere rapida
4. Antrenament in conditii de caldura (m-am dus ca berbecu` din iarna...)
5. Crema anti-frecare
Daca imi mai aduc aminte lucruri, voi mai edita postul. pana atunci, sper ca v-a placut lectura!
No comments:
Post a Comment